Veneţia

     

Fiindca aceasta carte chiar este asa: frumoasa, foarte frumoasa. Este, de altfel, una dintre primele trasaturi ale ei care ies in evidenta si care, pina la final, continua sa „semnaleze” cu pregnanta. In plus, a propos de frumusetea ei, dincolo de – folosesc o formula poate prea bruta – „executia” acestei carti, exista un duh care pluteste printre, dar mai ales, cred eu, peste paginile ei: este, imi vine sa spun, duhul acelui loc (nu doar loc in sens geografic in fond, ci mult mai mult de fapt!) despre care este aceasta carte. Venetia este un spatiu al splendorii, dar si al decadentei, este un teritoriu privilegiat unde mari opere ale omenirii (nu doar obiecte de arta care stau in muzee, ci si case, palate, strazi; fiecare dintre ele – lumi in sine!) stau sa se scufunde. Si cel mai probabil ca unele dintre ele, cindva, mai devreme sau mai tirziu, o vor face – se vor scufunda. Vor fi macinate deopotriva de apa si de timp…

     

Desi nu e vorba de un roman, ci de o carte menita sa stirneasca dorul de calatorie, Venetia de Jan Morris foloseste aceleasi tehnici care descatuseaza fabulatia, placerea de a povesti, analiza minoritatilor, dar si a ghetto-urilor mentale, a sentimentelor religioase si laicitatii, a cautarii de solutii care impaca trecutul, prezentul si viitorul. Poetica, amuzanta, senzoriala, dar si atingind inalte trepte spirituale, descrierea Venetiei, care „face legatura dintre rasarit si Apus”, cindva stapina peste Marea Adriatica si estul Mediteranei, traind din negotul cu Orientul – nu doar cel apropiat, ci si Persia, India, China – se potriveste imaginii unui Marco Polo (si el venetian).