Cazemata

     

Chiar daca este debutant, Tudor Ganea stapineste foarte bine arta scrisului, stie sa spuna povesti, se pricepe la crearea de personaje, face atmosfera, adica are toate calitatile necesare unui bun prozator. (…) Tudor Ganea trece de la intimplari veridice, de zi cu zi, de la dialoguri in jurul unei beri, pe care le reda foarte bine la nivel de limbaj, asa cum ar vorbi personajele, cu expresii ciudate, cu injuraturi, cu greseli gramaticale, la o proza densa, bine strunita, a carei actiune nu mai are loc in lumea cunoscuta.

     

Cazemata este o fabula urbana de erotism fantasy, cu elemente de eresuri populare, altoita pe structura unei povesti detectivistice (nuferii, albinele, bufnitele, berzele, ciinii/lupii, adica flora si fauna Deltei, au simbolistica de rigoare, fertilitatea in primul rind). Indraznet deopotriva stilistic si ca desfasurare narativa, acest policier fantastic al lui Tudor Ganea, cu multe episoade onirice memorabile vizual, merita alaturat debutului cu povestiri maritime al lui Radu Niciporuc, laudat chiar aici saptamina trecuta. (Constat ca Dobrogea si marea revin in proza noastra.) Un an bun pentru proza noilor veniti!

     

Punctele forte ale prozei scrise de Tudor Ganea sint oralitatea (argou, dialoguri vii, credibile) si fantasticul (inserat lin in real), pe un schelet detectivistic, cu personaje memorabile – din care-i extrag doar pe Olube, protagonistul cartii, un pescar alcoolic slobod la gura, pe Borhot, patronul unui bar, pe Coco, proxenet pe linie paterna, Lintoi, vagabond, fiul Turcoaicei si al lui nea Baban s.a. Citind Cazemata – nu va lasati amagiti de titlu, nu e ceea ce pare –, veti calatori prin zone ce capata valente mistice, de la Delta la cartierul constantean Faleza-Nord si Balta Brailei. Va veti aminti, secvential, de un Voiculescu sau un Fanus Neagu.

     

Bucatile de proza care sint legate intre ele, uneori la suprafata, alteori, mai ales, in subteranele lor, in multe feluri denota multa siguranta de sine din partea celui care le-a scris. Si separat, dar si impreuna, ele au, la modul copios, si „poveste”, cum se spune. „Mina sigura”, atunci cind cineva scrie, este neindoielnic obligatorie, dar, rara intre calitatile cuiva care publica, nu rezolva foarte multe lucruri. Dar Tudor Ganea are si poveste – si are talentul (rar) de a sti cum sa spuna o poveste. O face asa de bine incit da nastere in Cazemata unei lumi in care realismul si magia (fie ea si magie intunecata) se combina in ceva cu adevarat remarcabil – ceva, un text valoros care pune o lumina cu tot neobisnuita pe un loc (Constanta) despre care stim, de regula, lucruri mult diferite decit ceea ce vom regasi in aceasta carte. Sa spun, asadar, ca volumul Cazemata este si o carte care „vorbeste” convingator despre forta de transfigurare a realitatii pe care o poate pune in joc literatura.

     

Am mai spus-o si in alte rinduri: nu cred ca as mai schimba nimic in carte. Cazemata e magma pura, neprelucrata. Cred ca tocmai fierbinteala ei da ritmul si atmosfera. Vargas Llosa spunea intr-un interviu ca stie exact momentul in care i se incheie un roman. De la el am imprumutat comparatia cu magma pura, cu minusul ca eu nu am mai asteptat sa se raceasca (asa cum isi expunea metoda maestrul invocat mai sus). Spun „minus” pentru ca sint constient ca orice scriere (inclusiv Cazemata), odata incheiata, are nevoie de o perioada de detaliere, de retusuri tehnice, de completari sau taieri, operatiuni post-magma care desavirsesc, rotunjesc opul literar. Nu am respectat aceasta perioada de slefuire, asta este minusul care mi-ar putea fi adus in discutie. Si nu-mi pare rau deloc! Am incercat, in timpul conceperii, sa refac citeva fragmente – si mi-au iesit mult mai prost decit in momentul prim al scrierii lor. Cazemata e o carte murdara de placenta si cu cordonul ombilical netaiat.