Istanbul Istanbul

     

Istanbul nu este un singur oras, ci este compus din multe orase, epoci si continente diferite. Oamenilor le place sa vorbeasca despre civilizatiile trecute, cum ar fi otomanii, bizantinii, romanii, dar in cartea mea nu am mers atit de departe. Am vrut sa imi concentrez atentia pe problemele de astazi. Chiar si in zilele noastre, fara sa ne intoarcem in trecut, putem vedea ca sint mai multe orase in Istanbul. Unul este sub pamant, atit fizic, cit si metaforic. Iar eu aveam nevoie sa scriu din diferite unghiuri. Daca as fi scris numele Istanbulului o data, nu ar fi fost suficient pentru aceasta carte. Acum, ca m-ai intrebat si am vorbit despre asta, cred ca numele orasului ar fi trebuit scris de mai multe ori.

     

Istanbul Istanbul este un roman ce are in centru deopotriva iubirea fata de un oras privit din multipele unghiuri, dar si puterea povestilor de a aduce in interior lumea inaccesibila de afara, de a atenua suferinta ori de a ajunge la adevaruri incomode. Un doctor, un student, un frizer si un taran batrin sint acuzati de anarhism, intemnitati si torturati consecvent in subteranele Istanbulului. Mintea, obisnuita cu viteza lumii de la suprafata, trebuie sa se adapteze unui alt ritm. Le e greu pina sa se si recunoasca. Nu au la indemna pentru a supravietui decit cuvintele si imaginatia. Dupa modelul Decameronului, in fiecare zi, timp de zece zile, cite unul dintre ei spune o poveste imaginara care se amesteca cu povestea tragica a prezentului in care traiesc, dar si cu povestea propriului trecut, toate integrate in povestea unui Istanbul al zilelor noastre. Din fiecare poveste cresc alte povesti, in subteranele unui oras de poveste. Daca in fundal se proiecteaza monstruos politica, in temnita cresc povesti despre bunatate si iubire. Granita dintre fictiune si realitate devine foarte fragila. Dincolo de betoane goale, mincarea stricata, durerile torturilor indurate, dincolo de timpul care sta in loc si face totuna ziua cu noaptea, adincindu-se si latindu-se chinuitor, dincolo de oamenii care isi incolacesc talpile desculte ca sa se incalzeasca in celula lunga de doi metri si lata de un metru, traiesc mai ales povestile, dar, ca si Istanbulul, au si ele chipuri diverse.

     

Consider că lumea lui Sönmez este una imensă și că talentul lui de a întrepătrunde ideile este pe măsură. La o primă vedere am putea afirma că romanul este dedicat orașului și frumuseței sale, însă e vorba de mult mai mult. Odată cu înaintarea lecturii, prizonierii par să ocupe locul principal în carte și totuși, poveștile lor nu reprezintă decît un al alt plan al romanului. O idee foarte importantă a romanului, poate chiar ideea de bază, o constituie dezvoltarea ființei umane pînă la statutul de creator, ce contravine cu imersiunea acesteia la statutul primar. Atunci, ideile și sentimentele ce au stat la crearea lumii așa cum o vedem astăzi sînt reduse la nivelul barbariei.

     

Poveștile celor patru naratori consemnează întîmplările hazlii sau dureroase ale locuitorilor fiecărui cotlon ale marelui oraș (fie cu iz de legendă, fie apropiate de realitate – „tot ce s-a trăit în trecut și acum se transmite prin vorbe și devine tot o poveste”, la fel cum şi viceversa este valabilă). Astfel, ei încearcă să-și protejeze apropiații (cei pentru care au fost întemnițați), dar și propriile răni interioare (tortura nu mai are efect decît asupra corpului) imaginînd o poveste a luxuriantului, maiestuosului Istanbul, ce reprezintă nu numai urbanitatea, grandoarea realizată de oameni, dar și orașul interior al fiecăruia, cu ale sale cotloane întunecate, dar și cu uriașele bulevarde ale amintirilor frumoase. Fiecare are în sine un Istanbul al său, indiferent de ce nume îi conferim și luptăm împotriva apăsării, greutății lui, cu fiecare poveste pe care o născocim sau o întîlnim. Poate cea a lui Sonmez vă va ajuta măcar puțin.