Ultima țigară a lui Fondane

Catalin Mihuleac este si va fi un scriitor deosebit, care cu arma ascutita a unui limbaj modern, de multe ori chiar prea licentios pentru mine, cu un umor acid poate avea acces la un cititor tinar, mai ales cu un subiect atit de dureros cum e Holocaustul. Marturisesc ca m-am recunoscut in multe trasaturi ale personajelor din microromanele sale, dar mai ales in baba de la ghena de gunoi, care cindva a cintat la pian si acum citeste ziarele vechi si ii e frica de un alt Holocaust, pentru ca acum nimic nu e imposibil.

Ultima tigara a lui Fondane, cel mai recent volum de proze scurte semnate de autorul iesean, continua aventura umana schitata in romanul America de peste pogrom. (…) Catalin Mihuleac potriveste istoriile de Holocaust in rama unor intimplari ce depasesc simpla reconstructie-recuperare. Ele expun sensurile suplimentare cistigate de felul cum scriitorul alterneaza farsa, paradoxul, travestiul ironic si umorul cu dietele lor. Rezulta texte concentrate, fara exceptie dinamice si tulburatoare, incarcate de simboluri si mustind de subtexte, la o adica, din care poti extrage sensuri dupa pofta cugetului. Se vede cu ochiul liber cum autorul cauta sa investeasca in acele istorii memorabile care transmit mesaje universale.

In volumul de fata, autorul iesean continua tematica aceasta prin intermediul a treisprezece povestiri cu personaje, locuri si intimplari diferite, dar toate unite de acelasi fir rosu: Pogromul de la Iasi, din iunie 1941. (…) Mi-au placut mai multe lucruri la povestirile lui Catalin Mihuleac. In primul rind, ca, desi toate trateaza acelasi subiect, sint diferite: te plimbi, de exemplu, de la Dorohoi la Iasi, la Auschwitz si pina in America Latina, intr-un du-te-vino permanent intre trecut si prezent, trecind printr-o galerie de personaje care mai de care mai memorabile. In al doilea rind, mi-a placut ca, indiferent de poveste, realitatea dureroasa este prezentata cu umor, fie el blind, fie sarcastic, si chiar daca zimbesti discret sau rizi de-a binelea, in coltul ochiului ameninta mereu sa curga o lacrima. Nu in ultimul rind, mi-a placut stilul mucalit, de povestitor experimentat, matur, care stie bine cum s-o intoarca din condei si care, in citeva ocazii, chiar se implica in poveste si ne lasa sa tragem cu ochiul la viata lui.

Pina la Catalin Mihuleac, nici un alt scriitor roman nu si-a propus sa acopere fictional, cu asemenea perseverenta, un anume aspect al istoriei. (…) Acest volum de povestiri al lui Catalin Mihuleac, Ultima tigara a lui Fondane, continua preocuparea tematica pentru pogromul din iunie 1941 de la Iasi explorat in romanul de anul trecut, America de peste pogrom (Cartea Romaneasca). Catalin Mihuleac are un plan, admirabil deopotriva moral si literar, oricum ceva foarte rar printre prozatorii romani, si acel plan este sa aduca istoria, vehiculata doar in comunicarile stiintifice, in prim-planul unui public mai tinar, folosindu-se de mijloacele fictiunii. (…) Omogen, deopotriva stilistic, tematic si valoric, volumul de povestiri al lui Catalin Mihuleac reconstituie, cu mijloacele unei fictiuni agreabile, plina de verva si umor, un capitol istoric romanesc antisemit prea putin cunoscut. Il vad ca o contributie literara importanta.

Ultima tigara a lui Fondane este un complex de seninatate, tristete, bucurie, joc, voie a-ntimplarii, cu sunete pasnice de speranta ca viata continua chiar si atunci cind moartea pare sa fie mai mult decit aproape, mai aproape decit filtrul unei tigari de buze in timp ce este fumata. […] Razanta, plina de haz si necaz, cartea lui Catalin Mihuleac impinge spre lumina absurditatile unor vremuri bazate pe nimic, poate doar pe imparteala: „evreu sau om”. Tot ce este dureros, tot ce este de nesuportat, vine mai usor spre noi daca are o poveste, iar la povesti scriitorul se pricepe cel mai bine. Chiar cred, ca cititor, ca pentru si din povesti traiesc adevaratii scriitori. Cred ca „ard” pentru ele si tot asa se salveaza singuri pentru a continua o poveste. […] Ultima tigara a lui Fondane, dupa o reteta originala, se „fumeaza” rar, cite un microroman pe zi. Exista riscul ca dupa ce o termini de citit, sa te urmareasca, sa iesi din lumea ei cu intrebari, sa reintri cu eventuale... taceri.