Darul lui Serafim

     

Darul lui Serafim este o colectie de povesti frumoase, care mi-au adus aminte de Zaraza lui Andrei Ruse, de romanele Ioanei Parvulescu sau chiar de capodopera (parerea mea!) Zilele regelui a lui Filip Florian. De altfel, de astfel de romane avem nevoie pentru a reintoarce publicul cititor spre literatura romana, de povesti seducatoare, imbietoare, care sa indeparteze usor aerul (uneori frivol) al cartilor comerciale traduse. Eu va indemn sa ii dati o sansa Darului lui Serafim si veti fi, cu siguranta, surprinsi placut.

     

Dincolo de intarirea opiniei pozitive fata de abordare, ce nu vadeste efortul de a folosi trucuri, trebuie semnalata conturarea unui proiect amplu. Simona Antonescu monteaza fictiunea pe panoul istoriei monarhiei in Romania. E placut ca ochiul nu se simte siciit, ca un fir de praf, de vreo intentie ideologica. Atit Fotograful Curtii Regale, cit si Darul lui Serafim sint proze de reconstituire a moravurilor. Gratie defectelor si/sau calitatilor, indivizii sint transformati in tipuri umane recognoscibile. Surplusul extraestetic atrage, spre binele pietei, alte categorii de cititori. In Darul lui Serafim stau laolalta, fara sa-si caute intiietatea, mondenitatile, detabuizarea, criza economica, ingineriile financiare, mecenatul regal, consolidarea Rominiei Mari, viata intelectuala si artistica de pe mapamond si discutiile critice despre Marele Razboi (1914-1918). Printre atitea contraste, atmosfera se degajeaza, deoarece indaratul fluxului narativ sta o solida baza documentara.

     

Pe Simona Antonescu am cunoscut-o prima oara in paginile romanului Darul lui Serafim, a doua carte pe care a publicat-o autoarea. M-au fermecat istoriile si personajele sale, extrase cu migala din trecut, pe care le reinvie in fata cititorilor contemporani, odata cu atmosfera unor vremuri apuse.

     

În Darul lui Serafim am dorit să strecor pe undeva ideea că superficialitatea începea să fie descoperită cu plăcere de societate, că pornea să se destrame ceva solid. Găsisem deja cele două personaje reale, pe Malaxa şi pe Miss România, aflate la capete opuse ale acestei discordanţe. Aveam deja şi punctul în care urmau să-şi dea întîlnire, în carte, nou şi vechi: cerşetorul-vizionar Serafim. Prima scenă pe care am purtat-o mult timp în minte, înainte de a începe să scriu romanul, a fost chiar cea în care toate cele trei poveşti se întîlnesc preţ de un minut, în faţa lui Serafim. Plănuisem ca cea de-a treia poveste să cuprindă în ea, strîns unite în aceeaşi familie, conservatorismul din primul capitol şi emanciparea dusă pînă la frivolitate, din al doilea. Aici am valorificat unul dintre micile mele romane începute în adolescenţă. Personajul Serafim are un corespondent în realitate, un om pe care l-am cunoscut pe vremea cînd eram foarte mică, dar care a lăsat o impresie puternică asupra mea. Povestea lui este tristă. Rămăsese pe drumuri în pragul bătrîneţii şi îşi cîştiga existenţa de azi pe mîine. Niciodată nu primea nimic pe gratis, adică de pomană. Insista să facă ceva în schimbul a ceea ce primea. În anii aceia, părinţii mei ridicau casa în care am crescut. Într-una din ierni, Serafim cel din realitate a fost găzduit de tata în casa noastră aflată încă în lucru. A fost primul om care a dormit între pereţii neterminaţi. Din cauză că tata îi arăta respect (îl auzisem spunînd mamei să-i pună aşternuturi curate lui Serafim, pentru că nu ne batem joc de el), din cauză că era iarnă iar cerşetorul cel neobişnuit avea plete şi o mare barbă albă, am fost convinsă că tata găzduieşte pe Moş Crăciun. Aveam vreo patru ani. Nici astăzi nu sînt tocmai sigură că acela nu a fost, într-adevăr, Moşul.

     

Darul lui Serafim, o carte pentru care aveam ideea de ceva vreme – un cerșetor așezat într-un fel de punct nevralgic al orașului și al vieților tuturor, cu o pagină care se repetă de trei ori în roman, ca și cum el ar începe de trei ori. Nu aveam însă toate poveștile. Pe prima am găsit-o tot în timp ce mă documentam pentru Fotograf. Am dat peste cîteva mărturii ale unor foști muncitori din Uzinele Malaxa și pasiunea cu care ei își apărau fostul patron m-a intrigat. Am început să caut mai multe despre Nicolae Malaxa, am aflat despre servieta cu cele 100 de milioane. Se închega romanul. În timp ce scriam Darul lui Serafim, aveam inima strînsă de teamă ca nu cumva să scrie altcineva cartea lui Manuc. Mi se părea atît de frumos subiectul încît eram convinsă că altcineva îl va descoperi, înainte să prind eu suficientă putere ca să-l scriu.