Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă...

     

De fapt, aceasta dialectica cosmos-haos este scheletul pe care se asaza carnatia romanesca: pornind de la dihotomia jucausa din titlu, autorul cladeste o tipologie ce accepta pe cei doi versanti ai sai intreaga nebunie a lumii. Pantoful este simbolul consecventei, al circularitatii, al travaliului ordonat, al cosmosului, pe cind umbrela aduna sub spitele sale fragmentarul, exceptionalul, dezordinea selectiva.

     

Noul sau roman, Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrela… se adreseaza, intii de toate, unui cititor care trebuie sa se defineasca in functie de ceilalti cititori. Iubirea din titlu e mai degraba un pretext, o momeala pentru cititorul ocazional – un cititor „umbrela”, ce parcurge „pe sarite” cartea, repede ambetat si nerabdator sa descopere cu minimum de mijloace ceva cit de cit narcotic. Naratiunea de tip umbrela va fi si ea fragmentara si ambigua, nerespectind ceea ce recomanda naratiunea „pantof”: linearitate, constructie, finalitati limpezi. Nu va fi greu sa va imaginati cum ar fi iubirile de acest fel. Nici memoriile. Conceptele cu nume banale prind cititorul in jocul onomastic. De care nu poate scapa curind. Asadar, el va fi pregatit sa asiste la spectacolul pregatit in detaliu. De asta data, scena e un intreg oras, un teritoriu arondat teatrului: Avignon. Aici, Festivalul de Teatru raspunde unui imaginar vechi si mereu actual. Anume, lumea intreaga sa fie o scena. Paradisul posibil.

     

S-ar putea spune multe despre acest roman, multe scene sau idei sint demne de relatat fie pentru ca sint prezentate intr-un mod original, fie pentru ca sint despre teatru, despre frumusetea lui si despre fascinatia oamenilor pentru el, fie pentru ca subliniaza chestiuni extrem de importante, in special pentru omul modern, fie pentru ca in centrul lor se afla personaje precum Christophe sau Matilde sau domnul Nicolas Bonzom, fie pentru ca, fie pentru ca… Recomand cu caldura acest roman al lui Visniec intrucit este genul de opera care nu poate plictisi pentru ca reflectorul isi plimba lumina dintr-un registru intr-altul, fiind aproape imposibil sa nu existe macar o parte pe placul fiecaruia, si, cel mai important, nu este previzibil, nici macar la nivelul personajelor. Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrella... nu face altceva, acesta fiind un lucru incredibil, decit sa surprinda bucati din viata exact asa cum este ea: cu oameni diferiti, cu evenimente care mai de care mai diverse si cu ginduri imprastiate, asupra unor lucruri fara o legatura intre ele, ginduri la care sintem trimisi de diverse elemente, de cele mai multe ori, banale.

     

Aceasta e lumea romanului Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrela.... restituind din ingemanarea etajelor (protagonistul insusi vorbeste despre straturile evenimentelor) si a fragmentelor pulverizate in multimea intimplarilor, figurilor si tilcurilor, imaginea creatorului sau, povestitor, spectator de teatru si dramaturg, robit fantasmelor Sudului; teatrul e trairea „in stil umbrela”, in vreme ce romanul e al „perioadei de tip pantof”, Sudul e al boemei marelui carnaval, al fiestei teatrale, Nordul e al romanului care „transforma in cuvinte restul timpului care imi ramine de trait”; parasind Sudul (iar romanul poate fi citit si ca o carte despre Proventa), cu metaforele sale (de la personajul care devine „vocea ciinelui sau”, la orasul X. unde toata lumea are, in aceeasi noapte, acelasi vis, pina la, de pilda, relatia erotica, la micul dejun „a la franaaise”, dintre croisant si lichidul cald, cafea sau ceai), protagonistul regaseste semnele Nordului, pastrind, insa, esentele distilate dincolo: in pasajul dintre real si imaginar, a carui revelatie va fi avut-o la ritualurile de inmormintare din satul Horodnic, Matei Visniec se (re)creeaza pe sine la capatul podului rupt de la Avignon, in complicitate cu vidul, pe axa de simetrie a lumii care e calea ferata din Radauti; podul de la Avignon si calea ferata din Nord nu traverseaza, iata, o apa si un oras, ci timpul vietii si al cartilor unuia dintre cei mai importanti scriitori romani de azi.

     

Matei Visniec organizeaza un Babel textual, fiind convins ca incoerenta dirijata se poate transforma in stil. Deasupra tuturor, Hackerul narator completeaza textul autorului cu voluptate neuronala, iar Animalul, ce se dovedeste si un „sufleor cosmic”, indica un roman, scris la cel putin patru miini, invadat de si mai multa ambiguitate. La urma nu e nicidecum tacere. Dimpotriva. Cuvintul-cheie al romanului, complicitatile, alaturi de indignarea supravietuitorilor fata cu ofensivele perturbatoare, aproximeaza nervurile unei vieti din care numai teatrul, cu soteriologia sa, mai pot amina coincidentele apocalipticului. Metaromanul unui incitant manual de teatrologie.