Ca să nu te pierzi în cartier

     

Scriitorul francez a fost considerat un Proust al zilelor noastre, afinitatea fiind amintita si cu prilejul acordarii Premiului Nobel. Doar ca viziunea lui Modiano asupra timpului trecut nu se suprapune celei proustiene. Diferenta majora o face indoiala lui Modiano ca trecutul poate fi resuscitat, zonele uitarii fiind mai puternice decit cele ale regasirii. Cautarea nu este a timpului pierdut, ci a sensului urmelor ramase sau gasite. Urme care formeaza cel mult un puzzle mereu incomplet.

     

Izul detectivistic – telefoane, urmariri, intilniri, mister, pericolul resimtit dupa fiecare colt, un dosar al unei anchete, sustras de la politie, frica de a continua, o rochie neagra cu doua rindunele galbene, o fotografie pentru un pasaport fals, in care nu vrei sa te recunosti, o librarie bizara, nume pe care ai incercat zeci de ani sa le uiti, afaceri clandestine, un biletel impaturit in patru cu mesajul „ca sa nu te pierzi in cartier”, o crima etc. – creeaza suspans si poarta lectura pagina dupa pagina. Cu toate acestea, timpul este, de fapt, vedeta romanului, iar memoria, nesigurantele, durerea, deziluziile, clarobscurul, imprecisul s.a. sint cele care ii dau consistenta. Patrick Modiano are, in mod categoric, o scriitura aparte, inteligenta, cu dialoguri bine strunite si fraze ritmate si poetice. E un deliciu sa-l citesti. Si sa vezi Parisul prin ochii personajelor lui.

     

O notita veche complica si mai mult intriga. Posibil ca toate lucrurile ciudate care i se intamplau in ultima vreme sa fi avut legatura cu o istorie tragica pe care a documentat-o cu ani in urma. Parca fusese o crima… Trecuse de-atunci mai mult de jumatate de veac, iar martorii acelei tragedii, si insusi asasinul, murisera demult. Modiano incurca gindurile, planurile si identitatea personajelor intr-un fel care aminteste de Strada Mintuleasa a lui Eliade, cu povesti peste povesti care descriu niste fiinte bizare, construind istorii extraordinare ale acestora si relatii insolite intre ele. De asemenea, intocmai ca in nuvela lui Eliade, romanul lui Modiano este o investigatie amanuntita, in cursul careia suspectii au granite apoase, care fuzioneaza pentru a se metamorfoza, pina la a-si schimba total sensul si valenta. Personajele lui Modiano, care adesea isi schimba identitatile, rolul si sensurile, se pierd pe strazile si prin cafenelele unui Paris melancolic si straniu. Suspans. De la un incident fara aparenta importanta, cum ar fi o agenda pierduta intr-un tren, te trezesti pe nepusa masa fata-n fata cu niste amanunte din viata cine stie cui, si nici macar nu sint detalii firesti. Ci le vezi rasfrinte intr-o oglinda ce deformeaza, sint amanunte din acelea dezlinate, care te bintuie in nopti febrile.

     

Foarte inspirata mi s-a parut alegerea titlului, pe care nu reuseam sa mi-l explic, pina ce am ajuns in punctul in care mi-a devenit limpede, atit cit poate fi vorba de limpezime in miezul ambiguitatii, bogata semnificatie afectiva a acestuia, ce reuneste misterul si nostalgia in care este invaluita existenta lui Jean Daragane. Ramin pasionata de romanele lui Patrick Modiano, chiar daca acesta nu m-a impresionat atit de mult pe cit ma asteptam. Este firesc sa existe intensitati diferite in ansamblul realizat de cineva, poate conteaza si modul de receptare, cit si asteptarile fiecarui cititor in evaluarea unei carti. Cert e ca nu ma simt descurajata, ma asteapta in biblioteca alte citeva romane ale acestui scriitor pe care abia astept sa le citesc.