Lîna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română

     

M. V.: Dinicu Golescu e unul dintre primii autori care scriu despre calatorii si are reflexul comparatiei cu ce vede in Occident… M. A.: El era un intelectual adevarat si un patriot adevarat. A facut calatoria cu scopuri pedagogice. Nu era un troglodit si nu el trebuia sa descopere progresul facut in Europa: s-a dus sa-l caute ca sa-l explice boierilor trogloditi de la noi. El tiparise carti pentru scoala, infiintase o scoala la Golesti, a adus din Transilvania cereale ca sa nu moara de foame oamenii intr-un an de seceta. Am o alta interpretare a insemnarilor sale de calatorie: le vad ca un mic roman filozofic.   M. M.: Cum vi se pare azi tema calatoriei, intr-o lume globalizata?              M. A.: S-a schimbat lumea, deci se schimba si literatura despre calatorii. Celebrul comparatist Mario Praz a publicat, la sfirsitul anilor ’60, un volum de comentarii culturale despre calatorii: ceea ce vezi in alta parte e un punct de plecare pentru o judecata sau o reflectie. In Europa, azi, te muti dintr-un spatiu al tau in alt spatiu al tau. Nu mai poti face o descriere, precum calatorii din secolul al XIX-lea, ci o mica incizie intr-o alta materie, dar intr-un ansamblu foarte asemanator cu al nostru. Europa a devenit un spatiu familiar.

     

E. I.: Recompuneti o istorie a principalelor calatorii romanesti si a cadourilor cu care calatorii s-au intors in tara.   M. A.: De o istorie a calatoriilor noastre se poate vorbi doar din secolul al XIX-lea, cind se contureaza doua directii complementare, mai degraba culturale decit geografice: spre Occident, cu Dinicu Golescu, Asachi, Heliade etc., pentru a cauta un model de civilizatie, si spre Orient, cu Alecsandri, Kogalniceanu, Bolintineanu, in cautarea aventurii, a visului si a exuberantei. Si intr-o directie, si in cealalta calatorii romani isi cauta, de fapt, o identitate care se contureaza dupa mijlocul secolului, in aspiratiile populare. Spre sfirsitul secolului al XIX-lea se detaseaza calatori cu scopuri stiintifice, exploratori, iar apoi adevarati hoinari si aventurieri ca Panait Istrati, Matila Ghyka, Tican Rumano. Cadoul cel mai important cu care ei revin e numit intr-o scrisoare a lui Julius Popper, cel care a explorat Patagonia si a umplut-o de toponime romanesti: «Daca exista cineva in tara mea care nu-si iubeste plaiurile natale, sa porneasca intr-o calatorie in jurul lumii si va fi in mod sigur in cistig: va invata sa-si indrageasca patria, sa iubeasca ceea ce are».

     

Stilul si mobilitatea privirii autorului au, si in acest volum, forta de a tine treaza si de a dilata atentia cititorul. Scriitura vioaie, mustind de ironie comprehensiva, constituie alt punct forte, asa cum se poate remarca si in acest fragment: «Ca si alti contemporani, Sion scrie bine cind nu vrea sa faca literatura. Amintirile lui cuceresc prin senzatia de autenticitate pe care o da aceeasi franchete a comunicarii. Povestirea cade uneori intr-un sentimentalism care era in gustul epocii, dar si in natura tinarului de atunci, privit cu indulgenta dupa atitia ani, era deci si ea autentica». Mizind pe un discurs foarte bine sustinut bibliografic, dublat de acuratetea logica, de arta citatului si de raportarea critica subtila si in acelasi timp lipsita de echivoc, Lina de aur. Calatorii si calatoriile in literatura romana acopera consistent si pregnant un spatiu gol din istoria cultural-mentalitara a romanilor.

     

Lina de aur… poate fi privita, desigur, si ca insumare a unor preocupari mai vechi ale autorului, concretizate in editarea mai multor calatori romantici. Capacitatea de a face istoria literara atractiva, nu doar pentru specialisti, ci si pentru un public general cultivat, fara a abandona rigorile expertizei profesionale, este din ce in ce mai evidenta in ultimele volume ale profesorului Anghelescu, de la Mistifictiuni incoace: o eruditie de scoala veche, trecuta insa prin multiple filtre critice moderne si perfect racordata la noile tendinte ale istoriografiei si comparatisticii internationale. Gresesc oare vazind in pasiunea pentru cunoasterea trecutului (care – dupa expresia lui David Lowenthal – e o tara straina) o pasiune exploratorie stimulata, dupa propriile-i marturisiri, de lecturile copilaresti din Jules Verne & Co?

     

G. N.: Ce posibilitati intrevedeti in cercetarea de istorie literara? Ma gindesc aici, inainte de toate, la doua subiecte pe care le-ati abordat: exilul si inchisoarea. M. A.: Daca-mi este permis sa raspund la o intrebare atit de totala, as raspunde ca posibilitatile sint nelimitate, pentru ca, scriind despre literatura, scrii despre oamenii care se reflecta in texte si, in primul rind, scrii despre tine. Din fericire, nu cunoaste toata lumea alfabetul. Chiar daca n-ar fi o parte importanta a istoriei umanitatii, istoria literaturii este o ocupatie delectabila, care da mari satisfactii. In orice caz, daca mi s-ar da o a doua sansa, as face tot asta. G. N.: Are sens sa calatoresti, chiar si imaginar, daca norii de deasupra fruntii nu schimba starea de spirit? M. A.: Nu stiu, mie, in general, meteorologia imi schimba dispozitia, iar geografia si mai si. E adevarat ca, dupa ce am inceput sa calatoresc, mi-am dat seama ca a calatori in realitate si a calatori in realitatea cartilor inseamna oarecum acelasi lucru. Dar numai dupa. Deci, da, are sens. E chiar foarte important sa calatoresti, sa te asezi in alte peisaje, sa te compari cu alte geografii.