obiecte umane

     

obiecte umane coaguleaza fulguratiile din de-a viul intr-o macro-„naratiune” poetica. Adastarea in aceeasi zona obsesionala ar putea deschide calea repetitivitatii imaginarului, a monotoniei. Din acest punct de vedere, poetul va avea de depasit o alta „agonie” creatoare. Deocamdata, sa ne bucuram insa de poezia vie a lui Teodor Duna, un limb in care vizionarismul este controlat benefic de inteligenta artistica.

     

obiectele umane fac parte asadar dintr-o tematica bine apreciata in literatura noastra contemporana, impresionind mai mult decit simpla literatura de consum prin naratiunea (mai putin asteptata la un volum de poezie) si coerenta intregului. Nu este o selectie de poeme, ci un text care se poate dezvolta in scenarii sau se poate reprezenta, in intregul sau sau fragmentar. Iar lumea de aici nu intereseaza prin posibilul sau exotism (scenele socante s.a.m.d.), ci prin acele coincidente cu lumea in care inca traim.

     

A. P.: Care sint riscurile pe care ti le-ai asumat in obiecte umane? De ce ti-a fost cel mai frica? T. D.: (...) Legat de prima parte a intrebarii tale, am senzatia ca am riscat in obiecte umane, involuntar, destul de putin. Desi in cartea asta se afla prea multa carne si cruzime, prea putina lumina si speranta. Adica lucruri care ar putea indeparta un cititor vesel. Acum citiva ani imi doream sa scriu o carte despre lumina. Sau o carte care sa se petreaca doar in cer. Nu a iesit mai nimic din toate astea. Doar un poem in care o lumina ca o sfoara il prinde de picior pe cel care vorbeste si il tiraste prin mai multe ceruri, tot mai indepartate. Si pentru ca m-ai intrebat despre frici, in acele momente privilegiate ontic nu imi este frica de nimic pentru ca nu imi pasa decit ca poemul pe care il scriu sa fie cit mai aproape de acel limbaj care circula, ca un fluid, ca un corp strain, in trupul meu. Ma intereseaza doar ca limbajul de pe hirtie sa se plieze cit mai bine pe limbajul implicit, intrinsec al imaginii care declanseaza poemul. Frica e doar inainte. Si dupa. Scrisul e puterea pe care o ai fara sa stii atunci ca o ai. E putere fara vointa de putere si fara constiinta acestei puteri. Adica este putere in stare pura. Și mai e ceva legat de momentele acelea epifanice: atunci cind scrii se manifesta o cunoastere a-gnoseologica. Din pacate, vorba lui Fermat, nu am mai mult spatiu (intelectiv) sa dezvolt ipoteza enuntata anterior.