Marsilio Ficino (1433-1499) şi problemele platonismului în Renaştere

     

Volumul de fata marcheaza inceputul unui traseu… Pina sa devina un nume incontestabil in lumea academica, sa publice in toate limbile de circulatie internationala si sa conferentieze in cele mai prestigioase laboratoare de idei,  studentul Culianu, provenit dintr-o cunoscuta familie de intelectuali ieseni, a avut o biografie tumultuoasa, neocolita de frustrari si interdictii ideologice: desi sef de promotie, Ioan Petru a fost repartizat ca profesor intr-o scoala generala dintr-un sat indepartat in timp si spatiu, iar in 1971, cind obtinuse o bursa de studiu la Sienna, din partea Ministerului de Externe, i s-a refuzat viza si nu a putut pleca.

     

E uimitor cu cita acribie analizeaza Culianu trasatura urcatoare, cvasimagica, a filosofiei. Tocmai de aceea spuneam ca volumul depaseste cu mult conventia unei licente in filologie. Culianu e filolog doar prin stiinta limbilor, in rest e un savant cu preocupari ezoterice, iar motivatia din care i se hraneste efortul nu e teoretic, ci autoreferential. Cind scrie ca iubirea e magie si ca orice arta a fost la origine o forma de magie, Culianu isi descrie propriile intuitii. De aici impresia staruitoare ca absolventul se foloseste de Ficino ca sa-si puna in pagina o viziune pe care n-o afli ca atare la preotul italian. Ficino nu are decit vagi aplecari spre magie, intrucit e un prelat canonic caruia nu-i trece prin cap ca, sfidind dogma, sa-si atraga banuiala de erezie. Iata de ce senzatia cu care ramii e ca Ficino e doar pretextul unei viziuni cu care Culianu rezona pina la identificare. Asa se face ca in teza de licenta dam peste germenii unei teorii pe care o vom regasi, intr-o forma elaborata, in volumul pe care Culianu il va publica in 1984, Eros si magie in Renastere.

     

Interesul fata de cartea dedicata contributiei lui Marsilio Ficino nu isi datoreaza insa actualitatea si importanta rosturilor ei inaugurale si genetice, ca „strat” din care au rasarit, mai apoi, idei si proiecte noi, unele realizate deplin, iar altele ramase in diferite stadii de proiect. Ea nu ne apare, astazi, ca o lectura importanta doar pentru ca aduce cu sine tonul distinct al unui tinar autor ambitios si foarte instruit. Volumul pune in joc intentia exegetului de a demonstra ca „dezvoltarea constiintei imaginative nu e deloc opusa speculatiei filozofice”. Dincolo de aceasta demonstratie de principiu, proaspatul absolvent mai propunea insa si „sa cunoastem formele constiintei imaginative din Renastere”. Noutatea, la noi, era, in 1972, cind Culianu se ocupa de un asemenea subiect, enorma, fiindca modul lui de a gindi tematic diferea profund de traditia intelectuala romaneasca de pina atunci. El staruia asupra imaginarului – subiect care in Occident devenise deja la moda, pasionant, prin contributii precum cele ale lui Caillois, Bachelard, Durand, dar il tematiza, interesindu-se de constiinta imaginativa, asadar facind din aceasta o dimensiune de constiinta si un mecanism constient, scotindu-l, macar in parte, de sub tirania irationalului. Pentru aceasta, Culianu a devenit exeget al lui Marsilio Ficino, incercind sa gaseasca in gindirea acestui renascentist reflectia teoretica pe care isi putea intemeia intelegerea.

     

Desi nu se intemeiaza pe nicio necesitate, este totusi asteptabil si obisnuit pentru orice exegeza sa ne intrebam daca teza de licenta a lui Ioan Petru Culianu – Marsilio Ficino si problemele neoplatonismului in Renastere, traducere de Dan Petrescu, Iasi: Polirom, 2015, dedicata lui Marsilio Ficino „si problemelor neoplatonismului din Renastere” anunta intrucitva teme ale metodei filosofiei religiilor proprii savantului (ma gindesc mai ales la mecanismul generarii arborelui gnozelor sau la raportul dintre eros si magie din aceeasi epoca) sau chiar teme ale prozei sale (unde am in vedere mai ales tema calatoriilor sufletului in lumea de dincolo). Aceasta teza, sustinuta la Universitatea din Bucuresti sub coordonarea Ninei Facon in 1972, recuperata apoi numai sub forma copiilor neinregistrate oficial (potrivit prefetei Terezei Culianu-Petrescu), este o mostra de uimitoare eruditie si instinct nestapinit de comparatism in domeniul istoriei religiilor si a simbolurilor pe care tinarul Culianu o aduce cu foarte putin timp inainte de plecarea sa definitiva din Romania.