Mizantropul optimist. G. Călinescu şi (de)stalinizarea României

Descriere

Proiect editorial co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional

Un critic literar îi adresează, în 1943, un memoriu Mareşalului Antonescu, solicitîndu-i ca Editura Fundaţiilor Regale să-şi respecte obligaţiile contrac-tuale cu privire la tipărirea şi difuzarea Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent (1941). Acel document l-a transformat pe G. Călinescu într-un „antifascist” după 23 August 1944. Cel puţin aşa l-au considerat membrii Par-tidului Comunist din România, care, printre altele, după arestarea lui Ion Antonescu, au acaparat discuţia despre „democraţie”.

Numit director al ziarului Naţiunea (autodeclarat „independent”), „divinul critic” a făcut confuzii între real şi imaginar, punîndu-l pe Iuliu Maniu pe acelaşi plan cu Popa Tanda, personajul lui Ioan Slavici. Pentru asemenea comentarii, liberalii şi ţărăniştii l-au considerat „spaniol”, strecurînd totodată numeroase aluzii la insanitatea mintală a „pacientului” politic G. Călinescu. În 1946 şi 1947, ilustrul cărturar nu a fost contestat, ci denigrat pentru că a respectat, uneori cu stricteţe, normativele Partidului Naţional Popular, o sucursală a intelighenţiei procomuniste. Petre Constantinescu-Iaşi, Gh. Vlădescu-Răcoasa şi Mihail I. Dragomirescu au fost desemnaţi de P.C.R. să pună la cale această diversiune. Cînd P.N.P. s-a „autodizolvat”, lui G. Călinescu şi colegilor lui li s-a permis să recunoască faptul că şi-au făcut datoria. Şi, ca răsplată după dispariţia P.N.P. şi a oficiosului Naţiunea, G. Călinescu s-a trezit că i se negase tacit dreptul de semnătură.

În Mizantropul optimist. G. Călinescu şi (de)stalinizarea României, George Neagoe reconstituie, în mare măsură, traseul pe care cel mai important critic literar român a ajuns să facă parte din organizaţiile de masă patronate de P.C.R. Întîi simpatizant al Uniunii Patrioţilor (1944-1945), ficţiune planificată de Ştefan Foriş, ulterior figură marcantă a Partidului Naţional Popular (1946-1949), G. Călinescu s-a arătat tot atît de impresionist în politică pe cît s-a dovedit a fi în exegeză.