Valea rea

     

Odata cu Valea rea Andrei Dobos reuseste ceva ce altora n-o sa le iasa prea curind – stoarce natura (prunii, visinii, ciresii) de lirism, o transforma in tablouri pline de seninatate pe care le transporta, in final, in viata de zi cu zi – si o face avind, de-o parte, perspectiva istorica a literaturii si simtul limbii romane, pe cealalta. Nu-mi pot scoate unele poeme din minte si ma bucur ca s-a intimplat asa. As zice ca e un volum foarte bun, insa i-as face o nedreptate. E o carte exceptionala.

     

Dupa manastur story (2007) si Inevitabil (2007), Andrei Dobos este acum un poet de la tara, mizind in mod sofistificat pe cartea ruralismului, o carte repudiata in mod traditional de poetii mai noi; in spirit frondeur, poezia se alcatuieste astfel cu o excelenta acuitate lexicala (se pot da exemple de regionalisme pentru care poetul are o adevarata predilectie: vinderel / soim de talie mica; hoaspe / coji ale cerealelor, reziduuri; mursa / vin sau must; tarnat / prispa, cerdac). Valea rea intruchipeaza personaje rurale sau ruralizate, precum indiferentul („N-am patit nimica”), ratatul („Autoportret”), pedantul sau snobul (ce scrie „youtoube” si e ahtiat dupa subiecte de parastiinta: „S-au inversat polii pamintului”), in fine, omul fara insusiri, definit prin generalitati (el maninca briose si sandvisuri cu snitel de pui, se ameteste cu ceva bere si injura), ce locuieste intr-o localitate ce ar putea fi oriunde: un etern Floresti, de mai multe ori pomenit in aceste poeme, o comuna oarecum urbanizata, periferie transferata in lumea satului. Poemele devin astfel adevarate studii sociologice, compuse cu atentia pe care cercetatorul o acorda unui tratat sau unui articol stiintific, ceea ce il face pe Andrei Dobos un echivalent in poezie pentru subiecte in stilul lui Sorin Stoica.

     

(...) „Presarata cu tot soiul de neasteptate gingasii”, Valea rea pune citeva intrebari: „Care sint lucrurile ce conteaza cu adevarat? Ce facem cu timpul pe care-l (mai) avem? Mai credem in miracole? Mai e natura un spatiu privilegiat? Avem puterea de a ne detasa, fie si doar pentru citeva clipe, de necazurile noastre? Indraznim, oare, sa avem o ultima dorinta?” Nu un simplist manifest ecologist se incheaga in poeme, ci un nou modus vivendi, proaspat in pofida dezvrajitei sale armaturi.

     

Insa adevarata forta a poeziei lui Andrei Dobos e in acelasi timp si aspectul care il individualizeaza cel mai bine. Adevaratul Dobos, „urmarind/ ce-a lasat ploaia pe asfalt/ prin iarba/ o tulpina/ deformata/ de brad// adica lucruri/ pe care n-ai vrea// sa le observi”, este exact aici, in forma sa cea mai buna, cu o propensiune aproape stupefianta spre inventarierea faptului marunt ce ascunde totusi stari complexe. Prin ezoterismul lui cuminte si prin recursul „la natura” intr-o era a tehnologizarii si a artificializarii radicale, Andrei Dobos e o voce distincta in poezia actuala.