Eschiva

     

Vlad Dragoi scrie fie in limbajul baietilor de cartier, fie pastiseaza stilul baladei populare, fie arunca in corpul poemului sintagme de un intelectualism cautat. Nu e niciodata acolo unde te-ai astepta sa fie. Stilistic, e un soi de ninja care alterneaza la deruta armele din dotare. Efectul e acela al unui corpus textual abstrus, care conduce spre aceeasi zona indeterminata a sentimentului. Pentru ca, fie ca vrea, fie ca nu, avem in fata ochilor un volum sentimental, care-si trage sevele atit din exploatarea apocaliptic-ironica a intelepciunii populare (de cartier), cu duiosia kitsch a diminutivului, cit si din cautarea unor noduri simbolice care sa declanseze melancolia. Text anticalofil pina la singe, sint convins ca va atrage comentariile celor ramasi in paradigma poetica a curriculumului.

     

Eschiva reprezinta, cumva, continuarea a ceea ce se intimpla in Metode, o supradimensionare a tumultului interior, un proces de corodare a mecanismului mintii inlesnit de defazarea continua a inimii. Ma face sa cred ca sufletul, in ceea ce-l priveste pe Vlad Dragoi, devine un obiect antropomorf, pentru ca exista un soi de dezumanizare la nivel creativ, ceea ce nu-l impiedica pe poet sa construiasca un templu al singuratatii, o arena in care se lupta singur cu proprii demoni. [...] Cum spuneam si la inceput, Vlad Dragoi a reusit sa imi fixeze creierul intr-un punct care apoi s-a dispersat in alte sute de mii de puncte, ceea ce m-a dus la crearea unui labirint cosmogonic (poate suna prea pretentios, dar ma refer la faptul ca fiecare om are propriul univers, propria cosmogonie, propriul inceput de dinaintea inceputului care poate nu va avea loc vreodata).

     

Sint texte puternice, ce ii consolideaza lui Dragoi o pozitie favorabila in rindul autorilor care reusesc, la al doilea volum de poezie, sa isi construiasca o voce originala, profund individualizata si, sper eu, impermeabila la judecatile date asupra lor privind potentialul liric survenit din schimbarea registrelor.

     

Violenta e aici doar mimata, retinuta la tanc, iar cruzimile sint putine si vagi. Exista, in schimb, un exces de iubire, recunoscuta denominativ, ca atare („multa dragoste/nu pot ca sa mai dau/la toti” sau „iubire de om mai putina ca atunci/eu n-am avut in suflet la mine”), asa cum exista un exces al diminutivarii, ca forma de reconsiderare tandra a realitatii. [...] Faptele si obiectele banale capata semnificatii nebanuite, camuflate in confesiuni dezarticulate, cu un verbiaj oblic, compulsiv, aparent improvizat. Mai vechile crize rezolvate prin tot felul de scenarii distructive (si constante, in puterea lor expiatorie doar „pe hirtie”) sint transformate, in Eschiva, in mici naratiuni colocviale (argou, inversiuni, sabloane de limbaj), unde patetismul e evitat la limita prin „eschive” minimalist-biografice si prin decupaje urbane „in mers”. […] E straniu pentru un poet care a descins in spatiul public prin citeva „metode” mai „dure” (altfel, tipice aproape tuturor congenerilor care au debutat dupa 2010), sa-si converteasca imaginarul atit de radical, intr-un timp atit de scurt. Dar asta nu afecteaza poezia sa, esteticeste vorbind. Eschiva e o carte buna, restul e doar o chestie de parcurs auctorial sau, la limita, de trucaj evolutiv.