Despre ce vorbim când vorbim despre iubire (ediție de buzunar)

Despre ce vorbim... ramine insa definitorie pentru arta prozei minimaliste (cum s-a tot vehiculat acest termen pe care, macar in paranteza fie zis, Carver il respingea pe buna dreptate) sau a „realismului murdar”: stilul concis si exact, lepadat de orice tropi (rareori vei gasi adjective sau adverbe in textele sale), dialogul rece, dar eficient, animind scene de viata cotidiana populate cu oameni simpli, din clasa muncitoare sau chiar marginalizati de societate, oameni banali confruntati cu greutati personale, de familie, de munca, de viata (se bea enorm in povestirile lui Carver unde mai toate relatiile sint disfunctionale); povestiri cu final taiat (a la Cehov) si imprumutind ca titlu replici sau exclamatii din dialog. S-a spus despre Carver ca a cizelat stilul auster al lui Hemingway; la rindul lui, fascinind pina intr-atit incit, pe la sfirsitul anilor ’80, revistele literare americane foloseau ca argument, pentru a respinge povestirile in manuscris primite pe adresa redactiei, sintagma „Carver imitation”. 

Daca as fi foarte tinar si as avea de gind sa scriu proza, mi-as cumpara negresit volumul lui Carver si l-as citi la infinit cu creionul in mina. De la nici un alt prozator nu poti invata mai mult cu privire la conciziune si la asezarea epitetului potrivit linga substantivul potrivit. Ceea ce, e bine sa recunoasteti, nu-i putin lucru.

Carver este monstruos. Povestiri minimaliste, scrise dintr-o suflare, surprind simplitatea si banalul vietii. Alaturi de alte nume importante precum Cormac McCarthy, Pedro Juan Gutierrez sau Carson McCullers, realismul murdar (dirty realism) din proza lui Carver adauga citeva bucati de sticla colorata scinteietoare in vitraliul prozei moderne, vitraliu dedicat existentei si experientelor de viata umana banale, simple, de colt de strada, ale unei societati care, la sfirsit de secol XX, parca se lupta sa-si adapteze sentimentele la evolutia tehnologica si sa invete sa inteleaga si sa accepte alienarea pe care noua ordine mondiala a adus-o cu sine.

Raymond Carver stia viata. Isi taia frazele abrupt, fiindca nu totul trebuie spus. La el in carti, lumea e un bilci si tot ce trebuie sa faci e sa te asezi la o masa, sa-ti torni un pahar, sa-ti aprinzi o tigara (daca s-o mai putea) si sa asculti. Uneori, poti sa si vorbesti, vorbele astea aruncate de oameni peste masa sint in definitiv tot ce vorbim cind vorbim despre iubire (in textul care da numele volumului, un cardiolog beat povesteste despre doi batrini care au avut un accident rutier si despre tristetea lui ca nu mai putea sa o vada pe ea, pe nevasta-sa, fiind bandajat tot, ca-n filme). La el in carti, femeile fac infarct cind conduc autoturisme mari, americane, iar masinile continua sa inainteze. Si nu e doar o lege a fizicii aici, e si o lege a metafizicii, un pic mai subtila. Raymond Carver stia viata. Si tot la el in carti, desi foarte rar, oamenii isi pot auzi bataile inimii. Bataile inimilor lor, dar si pe ale celor de linga ei, in acel fel de zgomot uman care staruie si dupa ce noaptea cade peste povestiri.