Moartea lui Siegfried

     

[…] cel mai recent roman al sau (Moartea lui Siegfried, Ed. Cartea Romaneasca, 2015) trebuie semnalat si recomandat, din citeva motive mai mult sau mai putin legate intre ele, dar, toate, la fel de pertinente. Cel dintii este semnalat chiar de autor, pe coperta a treia a volumului: aceasta carte marcheaza, intr-un fel, o despartire de acel Soviany care semnase Viata lui Kostas Venetis, romanul anterior bine primit de catre cititori, dar, dupa parerea mea, putin nedreptatit de critici si (mai ales) de juriile literare. Al doilea motiv ar fi acela ca, luindu-si in serios meseria de nascocitor de istorii sau de povestas, Octavian Soviany inventeaza personaje si construieste destine aflate la limita imediata a realitatii si credibilitatii, amestecindu-le in mod natural cu oameni, evenimente, peisaje ce au marcat Bucurestii si Europa intreaga in vremea celui de-al doilea razboi mondial. In sfirsit, in aceasta carte, prozatorul Soviany se lasa, adeseori, pe mina poetului Soviany, a filosofului Soviany, a eseistului Soviany, a paginului Soviany, a documentaristului Soviany, dedublari care fac bine textului, fie in intregul sau, fie pe scurte segmente semnificative.  Toate personajele cartii se afla, predestinat, sub puterea umbrelor amenintatoare ale Nibelungilor si sfirsesc tragic, dar justificat, conform retetei date de celebrul text anonim, pre-medieval. Destinele lor sint scrise in condica plina de stersaturi pe care insusi Dumnezeu o tine, cu strasnica minutiozitate, in cabinetul Sau ceresc.

     

Un roman complex, al carui sens se dezvaluie progresiv si lent sau chiar niciodata, dupa cum ar afirma naratorul prezent in cadrul acestei interesante aparitii romanesti. O prezentare pe planuri complexe cu o intreaga mitologie hermetica si acorduri ale Marlenei Dietrich devenite o adevarata obsesie. Un Bucuresti al anilor ̓40 schinjuit de antisemitism si echilibrat de multe pahare de Courvoisier. Romanul lui Soviany a reprezentat o surpriza extraordinar de placuta si, desi nu sint un mare fan al creatiilor lirice ale acestuia, l-as putea considera drept unul dintre cei mai interesanti si originali scriitori romani si nu numai, mai ales prin faptul ca este capabil sa mai extraga autenticitate dintr-o tema aparent uzata - aceea a celui de-al doilea razboi mondial. […] Post-existentialist (dupa o apreciere personala), Soviany se releva si pe sine prin intermediul unui alter-ego textual - scriitorul obsedat de terminarea Razbunarii Krimhildei, dar acest lucru putin conteaza. Conteaza doar ca in Romania se scrie (inca, sau poate de-abia de acum, desi as fi injust) extraordinar de bine.

     

Moartea lui Siegfried este un roman scris deliberat dupa model simfonic, cu nenumarate trimiteri la opera lui Wagner, de la numele personajelor, la alegorii sau la transformarea capitolelor „canturi” grupate. Doua mari teme se disputa, prima anuntata chiar de un avertisment al autorului, ce reia povestea de viata a romanticului german Heinrich von Kleist, care s-a sinucis dramatic impreuna cu iubita sa in noiembrie 1811, iar a doua construita pe seama unor descendenti ai lui von Kleist, un maior nazist cantonat in Bucurestiul lui 1942-1943, fiul acestuia, ratacit in batalia Stalingradului. (…) Romanul simfonic, romanul care isi alege o anumita tema sau fraza muzicala reala are asadar, in prezent, doua ipostaze: prin Radu Tuculescu o confirmare, iar prin Octavian Soviany un experiment, care fac mai interesant peisajul actual al prozei romanesti, construind un model sau o baza semnificativa pentru alti romancieri.

     

Romanul lui Octavian Soviany mi-a oferit o mare placere. Moartea lui Siegfried este o carte remarcabila care are toate datele unui roman special, care iese din fluxul a ceea ce citim de obicei. (…) Romanul lui Octavian exploreaza necunoscutele noastre. El vrea sa faca un roman postmodern, dar nu aceasta este calitatea cartii. Valoarea a ceea ce a scris consta intr-o formidabila patrundere in razboi si in suferinta omului damnat. De ce Hitler a fost Hitler? De ce a izbucnit Al Doilea Razboi Mondial? Oare lumea nu era mai buna si fara atitia morti?

     

Pina la urma ati ajuns sa scrieti si sa excelati in aproape toate genurile. Este ceva ce n-ati incercat? Nu am scris niciodata povestire.   Dar, de obicei, la roman se ajunge prin povestire. Am scris o data un fel de povestire, dar nu am publicat-o, nu mi-a placut. Cind am inceput sa scriu primul meu roman, Arhivele de la Monte Negro, nu stiam ca este roman. La primele 4-5 pagini credeam ca scriu un poem in proza, mi-a placut foarte mult ce scrisesem, ma umflam in pene si am zis sa-i dau un telefon Norei Iuga sa ii citesc. Si i-am citit, iar ea a zis: Mai baiatule, tie iti iese un roman. Pina la ultimele pagini, insa, eu nu eram convins ca va iesi...   Faptul ca ati scris si critica literara v-a ajutat sau v-a incurcat in relatiile cu ceilalti scriitori? Relatia cu ceilalti scriitori e mai dificila cind esti critic, este putin deformata. Cind tineam cronica regulata in Contemporanul si mai apoi in Luceafarul, primeam gramezi de carti, dupa care incepeau telefoanele, veneau insistentele sa scriu despre acele carti. Astazi nu mai scriu critica decit foarte rar.