Manuscrisul fanariot

Tavalita prin mierea cuvintelor arhaice, imblinzita de mingiierea de matase a poeziei, lumea Bucurestiului fanariot reinvie in margeanul vrajit al Doinei Rusti. Roman istoric de atmosfera, realist-magic, Manuscrisul fanariot este o carte seducatoare, care te atrage in mrejele ei ca o dara de parfum innebunitor, ca o privire hipnotica.

Manuscrisul fanariot e un roman luxuriant, cu numeroase personaje, cu o actiune extrem de densa, in planuri intrepatrunse. Fresca sociala si de epoca, poveste de dragoste recreata pe urmele, se pare, ale unui manuscris real, acesta este unul dintre cele mai bune romane ale Doinei Rusti, daca nu chiar cel mai bun.

Manuscrisul fanariot este un festin al prozei istorice. Cladit din detalii rare de epoca si din impulsul de a salva, cu mijloacele fictiunii, un crimpei de poveste reala, dezgropat de Doina Rusti din arhive, romanul aduce la suprafata o lume veche, cu moravuri specifice si cu o senzualitate care invadeaza fiecare scena. (...) Manuscrisul Doinei Rusti isi merita un loc foarte sus, intre fictiunile care scutura lumi si tulbura inertii literare.

In Manuscrisul fanariot, acest excelent roman de moravuri, regasesti datele de supravietuire si de succes in Bucurestiul contemporan, cu scandalurile, relatiile necurate si curvasareala politico-economica gratie careia poti ajunge din ceea ce nu erai ditamai sfetnicul domnitorului. Sau complicele lui. Cum merge insa viata de toate zilele in acest oras al tuturor posibilitatilor? Acesta e marele raspuns al Manuscrisului fanariot.

Rep.: De ce fictiunea? De unde vine in mintea lui Rusti?   D.R.: Un joc. Un lux. Cind dau cu ochii de un om pe strada, niciodata nu-l vad doar pe el, ci si pe ma-sa. Linga pantofii purtati la greu cresc automat drumurile batute, iarba calcata de pe marginea aleii, treptele de ciment pepit ale blocului sau, mirosul de vinete coapte in bucataria vecinei lui blonde, pe care-a iubit-o citeva nopti. Pe umerii ascunsi in geaca de piele curge inca suvoiul de apa, se descompun moleculele de sapun, apasate de tropaielile acizilor grasi, de sagetile vitriolului, sufocat si el de amintirea buzei de arama a cazanului in care a clocotit. Iar cazanul asta a fost facut de Stacoj, un tigan al Banului Vacarescu, de pe vremea in care oamenii erau vinduti, cumparati si mosteniti prin acte scrise de mina, cu inflorituri si rasuciri de condei. Un om intilnit in cale nu este niciodata o fotografie plecata la plimbare, ci o istorie, un milion de fapte in care de fiecare data exista un loc si pentru mine, nu o usa larg deschisa, ci doar o fanta subtire prin care incape partea mea serpeasca si volatila, pierduta de citeva ori pe zi.