Toți acei tineri triști

     

Povestirile, luate la bucata, sint foarte bune, trei dintre ele fiind chiar de exceptie: Visuri de iarna, Petrecere pentru copii si Baiatul cel rau. Adica primul text si ultimele doua povestiri din volum. O poveste de iubire care incepe in adolescenta si nu se termina nicicind, o alta in care sentimentul de a fi generos este boicotat de pragmatismul unei sotii, a treia, o peripatetizare prin timp, spatiu si viata unui tinar care-si cauta un drum. Si tot asa, teme recurente ale marii literaturi sint absorbite de intimplarile diurne ale unei societati americane care, pina la New Deal-ul la care aspira, se epuizeaza in contingent. Proza unui mare prozator. Cu personaje bine definite, oricit de nelinistite si cu multe indoieli, care ar merita sa se intilneasca, macar in eternitate, cu oamenii/personajele lui Dovlatov si Suksin, dar si cu cele ale lui Cheever si Raymond Carver.

     

Baiatul cel bogat, textul care incheie cartea, este minunat. Are acea tusa de melancolie fara de care nici o pagina din Scott nu doare. Are acea intelegere completa a ratarii clipei cind ceva s-ar fi putut schimba, dar nu s-a intimplat, caci clipa aceea este ea insasi harazita ratarii. Scott Fitzgerald este – estetic – desavirsit. Scrisul sau este obsedat de frumusete, de delicatete, de rafinament. De ar fi numai atit! Nu e. Caci Scott Fitzgerald este si inteligent. Are o inteligenta brutala, cruda, feroce, nu lipsita de cinism, care ii permite sa inteleaga directiile unei epoci, daca nu ale intregii istorii. (...) Baiatul cel bogat e o povestire teribila, cumplit de sincera si de frumoasa. Iti spui – mai ales daca abia ai trecut de treizeci de ani – asa e!, asa e!, si eu sint Anson Hunter!

     

Cu „privirea fixa a unui ciine de aret”, femeile din povestirile lui Fitzgerald isi urmaresc scopurile neincetat, scopuri care au prea rar puncte comune cu acelea ale barbatilor, mai degraba sentimentali, din vietile lor. Tristetea celui abia parasit sau proaspat inselat nu lasa loc sperantei ca ar putea sa urmeze ceva care sa merite eforturi mai mari din partea lui decit pina atunci. Toti protagonistii lui Fitzgerald din cele noua povestiri, depasind chiar cu ani buni momentele care i-au deziluzionat, pastreaza lipsa de speranta proaspata, ca si cind trecerea timpului nu va reusi, de fapt, sa aduca niciun fel de uitare decit unui anumit tip de oameni, care nu ar primi vreodata o poveste a lor.

     

O lume a generatiei pierdute, o generatie care a fost maturizata de razboi, de Primul Razboi Mondial, si care apoi si-a gasit refugiul intr-o viata decadenta, cu petreceri nebune, alcool si mult jazz.