Soldații. Poveste din Ferentari (ediția a II-a, de buzunar)

     

Argotica, amuzanta, permisiva, dar inainte de orice neasteptata si, la cum am citit-o nu doar eu, grozav de bine scrisa. E a lui Adrian Schiop, e publicata anul acesta la Polirom si-o sa va ramina in minte. E Soldatii. Poveste din Ferentari. (...) O carte din care musti adinc si pe care vrei sa o dai gata din doua motive cit se poate de contradictorii: pentru ca-ti place la nebunie, dar si pentru ca ii suporti cu greu presiunea realitatii, o carte ca o pedeapsa pe care o asteptai pentru ca stiai ca va restabili putina ordine.

     

Toate acestea au fost aruncate in aer de ultima carte a lui Adrian Schiop, Soldatii. A fost nevoie de aproape zece ani pentru ca Ego.Proza de la Polirom sa produca cel mai bun roman al seriei, desi Adrian Schiop a fost acolo de la inceput, cu fictiunea autobiografica pe bune/pe invers.(…) Si asta pentru ca experienta din Soldatii e relatata din postura unui personaj sincer cu sine si cu ceilalti pina la invectiva – gata sa-si asume fiecare fapt cu lejeritatea celui care nu mai are nimic de pierdut. Rezulta de aici o formula de proza pe care as numi-o realism hardcore, tocmai din cauza caracterului necontrafacut al transcrierii. Formula e aceeasi din pe bune/pe invers sau Zero grade Kelvin, insa, fata de ele, Soldatii are o tensiune narativa iesita din comun – care-l face sa para primul thriller al mizerabilismului romanesc. Daca formula era bine conturata inca de la primul roman, subiectul care sa puna in valoare intregul talent al lui Schiop a fost identificat abia acum. (…) E multa umanitate si frumusete in reziduurile acestui roman puternic, unul dintre cele mai puternice din ultimii ani.

     

Cind am inceput sa citesc Soldatii, nu aveam idee ce fel de carte am in mina. Am luat-o din curiozitate, nu pentru ca mi-ar fi fost recomandata. Si nu m-a dezamagit, dar cu adevarat m-a socat. In primul rind, chiar de la inceput sare in ochi limbajul, nu doar deocheat, ci de-a dreptul brutal. In al doilea rind, tema, nefiind tocmai populara in literatura noastra – si, de fapt, in literatura, in general – a avut si ea ponderea ei in socul pe care l-am resimtit.

     

Un roman senzational a scris Adrian Schiop, Soldatii lui fiind o super-poveste de dragoste cum nu prea stim sa scriem, adica una in care sa punem pe pagina si vulnerabilitatile si scirba si toate laturile care intra in ligheanul amorului.

     

Construcția personajelor principale și a relației dintre ele, deși redată subtil, „natural”, dovedește o știință a literaturizării; așa cum stăpînirea cîrmei naratologice este indicată de măiestria cu care aventurile cuplului Adi-Alberto decurg într-o spirală a exasperării și a devorării reciproce, prin acumulare treptată, pe nesimțite, a tensiunilor. Un alt indiciu al bravurii literare a lui Schiop este intarsia cîtorva pagini scrise de către un invitat, un personaj cu altă voce narativă, identificabil, la rîndu-i, cu o persoană reală, cunoscută în lumea intelectualilor bucureșteni gay friendly: un adevărat Easter Egg în compoziția romanului, care îngăduie jocul de-a perspectiva terțului față de binomul amoros principal. Și, apoi, sînt paginile „explicite”, în care descrierile exercițiilor erotice ale cuplului se încadrează în canonul literaturii LGBT, plasînd Soldații în continuarea primelor romane ale lui Schiop, pe bune/pe invers (Polirom, 2004) și Zero grade Kelvin (Polirom, 2009) și consacrîndu-l pe autor ca un maestru al genului.