Povești de dragoste

     

In povestirile ei ciudate, cu intorsaturi dintre cele mai neasteptate, Ludmila Petrusevskaia isi duce personajele prin apartamente sordide ale epocii comuniste, le pune sa traiasca amoruri fugare, de weekend clandestin, le impinge la suste prin birouri cooperatiste, la ocheade scolaresti, la tandreti patimase si nebunii terifiante. Sirete, dulci, cu picioarele pe pamint sau sublime prin nebunia lor, aceste povesti din care parca lipseste ceva amesteca umorul negru cu macabrul spectaculos, marcat, atunci cind totul pare pierdut, de surprinzatoare momente de gratie.

     

Astfel am redescoperit-o pe moscovita Ludmila Petrosevskaia, cu ale ei Povesti de dragoste (ed. Polirom, 24,95 lei), stranii si minimaliste, petrecute intr-o Rusie invechita, in care personajele isi traiesc alert, in vazul lumii sau in intunecate apartamente comuniste, amorurile tirzii si iubirile adolescentine, ce ne tulbura si ne amuza cu fantezia lor decadenta, cu umorul negru, lirismul abrupt si un induiosator macabru – marca personala a autoarei interzise in anii ’70, dar tradusa astazi in peste 20 de limbi. Selectia de fata a fost publicata pentru prima data anul trecut intr-o editie britanica si este una pe care o citesti zimbind, in doar citeva ore, in care ai impresia ca stai, de fapt, la o ceasca de ceai cu o matusa nascuta in ’38, care iti spune soptit cum traiau si cum se indragosteau oamenii in tineretea ei, cum se aranjau si cum se desfaceau mariajele pe atunci, dar si cum vede ea astazi lumea, contemporanul nostru deviant, iar femeia care iti vorbeste despre toate astea are harul povestii ca nimeni alta.

     

Ludmila Petrusevskaia (Povesti de dragoste, Polirom, 2014) a interiorizat, fara indoiala, ,,invatatura” tolstoiana cu privire la familiile fericite – prin excelenta comune,  care nu prezinta interes estetic – si familiile nefericite – inconjurate de o aura a extra-ordinarului, dezvaluind, la o privire atenta, povesti cu tilc, care lesne se pot transforma in catalizatori pentru trezirea cititorului. […] Citind-o pe Petrusevskaia, ne-am putea spune ca Cehov nu e unicul autor-doctor in literatura rusa. Apetenta pentru relatarea unui caz si lasarea stabilirii diagnosticului la latitudinea cititorului, in urma unui pact fictional incheiat inca de la primele povestiri, devin mult mai vizibile atunci cind povestirile ating dimensiunea pe care o putem numi, in functie de grila pe care o folosim, fie a patologicului, fie a fantasticului.