Acedia. Jurnal de vise

     

Nefiind un roman de fictiune, neavind momente ale subiectului, fiind atit de imprevizibil, nu poti citi Acedia ca pe o carte obisnuita, fiindca nu e. E un experiment in literatura biografica, un experiment bizar si incredibil si de neuitat. E o carte grea si trebuie lasata sa cistige un loc in constiinta cititorului. Trebuie citita incet, cu toate metaforele si schimbarile de ritm si intunericul care incepe sa te apese tot mai tare. Te atasezi cumva, intr-un mod ciudat, de Ruxandra si de prietenii lui, de familia lui, chiar daca nu-i cunosti si nici nu afli multe despre ei, fiindca sint si ei prinsi in vise, sint si ei martori sau chiar participanti in labirinturile lui. Fiind un experiment, si relatia cu cititorul este experimentala, nu stii el unde se plaseaza fata de tine si tu fata de el.

     

«Cit de departe sint de mine insumi?» se intreaba la un moment dat marturisitorul Acediei. Exista o voluptate a instrainarii in Corin Braga. Dar si o foame de regasire, de inviere, cum spune el. Solutia la-ndemina este chiar sotia. Asa incit, jurnalul acesta, ca si cel anterior, sau, din alt punct de vedere, proza aceasta, metanaratiunea, toate pot fi reduse si la o poveste de dragoste. La un moment dat, naratorul se adreseaza direct sotiei, ca si cum stie ca ea va citi sau va avea acces la notatiile lui. Asadar, in intimitatea lui deschisa, jurnalul spune si o poveste de dragoste, ce raspunde la urmatoarea intrebare: ce-ar fi iubirea daca cei doi nu-si impartasesc doar realitatile, ci si visele? Cei doi comunica, povestesc si imprumuta vise. Indiferent ca ele infatiseaza moartea insasi, diavolul sau premonitii devastatoare. O unitate fundamentala este cautata in permanenta, ca o practica de realizare. In toate, Acedia lui Corin Braga justifica una dintre cele mai interesante cosmologii onirice, inca in derulare, un strigat din interior al unui poet travestit in prozator, al unui istoric al ideilor bolnav de transcendenta.

     

Ca intr-o diafana senzatie de plutire pe suprafata realitatii», cum foarte sugestiv o spune autorul, astfel se citeste jurnalul oniric al lui Corin Braga, una dintre acele carti de o frumusete atit de coplesitoare, ca exercitiul alegerii citatelor devine zadarnic.

     

Nici exercitiile de yoga, nici meditatiile, nici visele controlate, nici desele reintoarceri in Paradisul copilariei nu reusesc sa atenueze angoasa care-l bintuie pe autorul insemnarilor din Acedia. Insa questa sa nu este una ratata, esuata. Dimpotriva, drumul este cel care conteaza, descoperirea treptata a unei noi realitati. Deocamdata, doar visele sint capabile sa dezvaluie cite ceva din aceasta lume, si tot prin vise este posibila explorarea ei. Daca pentru Anthony Stevens, in siajul psihanalizei jungiene, visele reprezinta un mod de comunicare cu salbaticul din noi, batrin de milioane de ani, pentru Corin Braga, visele reprezinta modul de a comunica nu doar cu salbaticul din noi, ci cu o intreaga lume veche de milioane de ani. Visele, asadar, reprezinta singurul instrumentar capabil de a contracara o existenta calpa prin impunerea unei alte realitati, cu legi si caracteristici proprii, in care, pina acum, doar samanii sau magii au reusit sa se descurce, o lume a unor puteri nebanuite, o lume care poarta in ea saminta unor deveniri viitoare – cine stie?

     

Corin Braga aspira la un mod de cunoastere in care visele si perceptia diurna nu ar fi concurente, ci complementare, in care visul ar fi acceptat si cultivat ca «o forma de amplificare a constiintei, de antrenare a unor moduri de perceptie nefolosite» (p. 267). Jurnalul consemneaza speranta trecerii de la acedia spre volatilia...