Suvenire contimpurane

     

G. Sion (1822-1892) a fost un om al secolului sau. A scris fel de fel, Maiorescu l-a cam ironizat si l-a minimalizat, Calinescu, mult mai artist decit severul critic si politician conservator, l-a apreciat si i-a oferit admiratia lui in monumentala sa istorie (a literaturii). (...) In cele citeva cuvinte care deschid volumul, G. Sion ne da cheia intregului. Aflat in 1883 la Bisca, pe linga muntele Penteleu, in vilegiatura, se iteste ideea de a povesti cite ceva despre contemporanii sai. Zis si facut. Inceputul n-a fost greu si totul a venit de la sine. Mai despre emanciparea tiganilor, mai despre copilaria si tineretea lui, ba despre revulutia de la ’48, ba povesti cu muscali si cu basarabenii de peste Prut. Reinvie sub ochii nostri o lume de odinioara, cumva cea care premerge celei povestite de Radu Rosetti. Mustoase suvenire, dulci reverii de vacanta, ieri, ca si azi. Daca timpul se zice ca zboara, cartile ramin. Pentru mateinii dintre noi, sa amintim doar detaliul ca G. Sion este tatal Maricai (Maria) Caragiale, consoarta fiului progeniturii lui I.L. Caragiale, cea care i-a oferit nabadaiosului fiu, tihna, pacea si confortul dupa care a alergat scriitorul in timpul vietii. Mai in virsta cu 20 de ani decit Mateiu, Marica i-a supravietuit inca zece.

     

Sion s-a apucat de suvenirele lui mai mult din placerea de a povesti decit din cine stie ce constiinta de martor al unui trecut in primejdie sa fie uitat. Ii plac rasturnarile dramatice de situatie si, daca vreo persoana dintre cele de care-si aduce aminte are vreo istorie mai interesanta, Sion o aduce nuvelistic din condei, chiar daca persoana cu pricina n-are nici o relevanta la scara istoriei. Asa ca atunci cind isi aminteste de emanciparea tiganilor, in loc sa se tina de firul evenimentelor, Sion scrie o adevarata nuvela romantica despre soarta unui tigan cu singe boieresc in vine, pe care iubitoarea lui stapina il tine in robie de teama sa n-o paraseasca. (...) Cind scrie despre intimplarile prin care a trecut el insusi in agitata sa junete, Sion stie sa te tina cu sufletul la gura povestind cum a ajuns la Iasi la chemarea revolutionarilor, cum a fost pus pe lista neagra de camarila domneasca, de-a trebuit sa-si ia talpasita, travestit in arnaut, si cite i s-au mai intimplat pina s-a vazut dincolo de granita Moldovei.

     

Surprinzator sau nu, asa cum e ea povestita aici, tineretea lui G. Sion (viitor membru al Societatii Academice, apoi al Academiei Romane) e plina de accente de western local. E drept ca omul s-a nascut la timpul potrivit pentru asa ceva. A trait la cald tumultul revolutiei pasoptiste (atit in Moldova, cit si in Ardeal). Transfug dupa evenimentele de la Iasi, a fost nevoit sa insele vigilenta agentilor de la granite. Nu scapa bine de urmaritorii inarmati pina-n dinti, ca-l paste, de pe mosia de-acasa, alta primejdie: holera. Intimplarile sint savuroase si, culmea, scrise foarte bine. Nu intimplator, unul din cei care l-au incurajat sa le puna pe hirtie la batrinete a fost chiar Alecsandri, cel care, in acelasi timp, „mosea” si fabuloasele amintiri epistolare ale lui Ion Ghica. Despre asemanarile dintre acesta din urma si Sion au vorbit, de altfel, toti comentatorii.

     

Autodidacticismul lui G. Sion, specific pasoptistilor, nu trebuie, deci, perceput ca saracie intelectuala. Pentru ei, setea de cunoastere era o butada curata. Apoi, nici nu se cuvine sa-l suspectam de carente ale pregatirii socioprofesional…(e). Arta autorului reiese in multe dintre episoadele erotice. Frazele si aluziile sale sintca o minijupa. Arata aproape tot, ascunzind esentialul. Modalitatile lui de a masca sexualitatea, printr-un limbaj codificat univoc, asortat cu ocheadele complice ale femeilor, marcheaza, din nou, o apropiere de I. Creanga. Tabuurile nu se reprima, dar ale tineretii valuri se napustesc fara a spurca. Presupusa ingenuitate devine ingenuozitate. (…) Norocul cititorului interesat consta in contactul cu un scriitor din protipendada, deplin constient de mijloacele sale, executind trucuri ale excelentei literare. Acestea ar fi alte argumente pentru a considera Suvenire contimpurane o carte brici.

     

Daca-i citesti azi Suvenirele contimpurane, descoperi ca bietul Sion, de pe urma caruia au mai supravietuit Plugusorul, fara sa mai stie nimeni ca a fost scris de el, si naiva, dar poate tocmai de aceea rezistenta la proba timpului, Limba romaneasca, avea un netagaduibil talent de prozator baroc, cu fraza grea de culoare si cu personaje de o umbroasa ciudatenie, prevestindu-l cumva pe Mateiu Caragiale, cel care avea s-o ia in casatorie pe fiica sa Marica, mai mult de dragul conacului de la Fundulea, cu beciul inzestrat cu vinuri irezistibile. Parca presimtind ca-l astepta o posteritate nesigura, mult incercatul Sion n-a lasat la bunul plac al urmasilor publicarea in volum a Suvenirelor sale, care au aparut mai intii in presa vremii, ci a avut grija s-o faca el insusi.