Non credo, oro / Nu cred, ma rog

     

Non credo, oro este ultima carte a lui Petru Dumitriu. Dupa cum singur precizeaza, a scris-o intre 8 octombrie 1996 si 23 iunie 2000, dar adaugirile facute de mina, cu scrisul lui inimitabil, pe dactilograma, arata ca scriitorul a continuat s-o slefuiasca si dupa data „oficiala“ la care noteaza ca ar fi incheiat-o. Scrisa in registru nonfictional, ba chiar cu ambitia de „studiu“, cartea cuprinde intr-o unica si nu arareori patetica marturisire biografia lui evenimentiala si mai ales aceea spirituala. El insusi si-a socotit Non credo, oro ca „diferit de orice altceva am scris de-a lungul vietii mele“, si asta nu numai pentru ca este o depozitie, iar nu o carte de fictiune, ci pentru ca „Non credo vorbeste despre sensul existentei noastre (cel putin al existentei mele). (...) Vorbeste despre directia vietii noastre (...) catre stadiul posibil sau chiar probabil in care se afla astazi omenirea“. Asa ca aceasta carte reprezinta concluzia axiologica, de natura morala, la care el a ajuns in privinta salvarii – atit a insului, cit si a omului ca specie – si, prin asta, testamentul lui religios-metafizic.

     

Inauntrul creatiei sale, care functioneaza ca un sistem organic, Non credo, oro este o piesa flotanta. Pe de-o parte, prin caracterul sau autobiografic si programatic, cred ca eseul despre rugaciune ar putea fi asezat ca ultima piesa a seriei franceze a Colectiei de Biografii, Autobiografii si Memorii contemporane, aceasta avindu-si la celalalt pol, in seria romaneasca a colectiei, pe post de uvertura, Justificarea pusa, aproape transparent, inca din 1957!, sub semnul Nasterii lui Isus. (...) Pe de alta parte, restringind perspectiva, Non credo, oro intregeste eseistica sa de tip crestin-meditativ, cu caracter personal, lansata cu dramaticele autobiografii spirituale Au Dieu inconnu (1979) si Zero, ou le point de depart (1982) – care sint reflexe ale romanului Incognito (1962) – si care mai include Comment ne pas l’aimer. Une lecture de l’Evangile selon Saint Marc (1981), Walkie-talkie. Marcher vers Dieu, parler a Dieu (1983) si Je n’ai d’autre bonheur que Toi. Essai de devotion moderne (1984).

     

Cartea de fata, Non credo, oro (a carei poveste editoriala merita citita ea insasi ca un roman) reprezinta ultimul manuscris (de fapt: ultima dactilograma) a lui Petru Dumitriu. E un document sufletesc, un testament spiritual al prozatorului. Necunoscatorii nu vor gasi mare lucru in paginile lui (afara, poate, de o serie de reflectii acute despre cum este posibil sa ai un adevarat cult al rugaciunii ca exercitiu cotidian fara a fi, totusi, credincios). Connaisseur-ii, in schimb (cei onesti), vor trai surprize imense. Nu direct (nu e o carte-tabloid). Ci prin medierea unuia dintre prefatatorii volumului. Criticul Ion Vartic (caci despre el este vorba) deduce din continutul ei nici mai mult, nici mai putin decit „formula” de supravietuire etica a lui Petru Dumitriu. Anume posibilitatea de a fi, in mod constient, partas al raului fara a te lasa impregnat de el.

     

Non credo, oro, scrisa in engleza in ultimii ani de viata, este cartea testamentara a lui Petru Dumitriu, un amestec de eseu filosofic si confesiune, o autobiografie spirituala, cu atit mai interesanta cu cit autorul nu e preocupat doar de salvarea sufletului propriu ci si a omului ca specie amenintata. De la nu cred, nu stiu, ma rog, la pietatea care da sens existentei, Petru Dumitriu nu da lectii, ci isi povesteste propria aventura spirituala, jalonata de evenimentele vietii sale in Estul comunist si in Vestul egoist, cu invatamintele lor. Vorbeste de bine despre fiecare dintre femeile iubite - Henriette Yvonne Stahl, Irina Medrea, cu care a avut doua fete, si Francoise Mohr, marea dragoste tirzie, care i-a stat alaturi pina la sfirsit. Nu ezita sa-si spovedeasca pacatul de tinar jurnalist flamind care se decide in 1947 sa se faca frate cu dracul pentru a trece puntea si modul cum aceasta tovarasie ii devine insuportabila (…) Cu toate dezamagirile si crizele de identitate, Occidentul i-a daruit si bunatatea, nobletea sufleteasca a unor oameni care l-au salvat din nefericiri, tot asa cum rugaciunea (rostita numai in romaneste, limba copilariei lui) l-a vindecat de teama de moarte, caci ea este “oferirea, daruirea si abandonarea sinelui nostru sub forma de vorbire adresata Celui Necunoscut pe care il numim in mod traditional Dumnezeu”.

     

Petru Dumitriu vorbeste despre indoiala lui referitoare la Dumnezeu, modul in care se indoieste la inceputul demersului sau inchizitiv difera de cel care transpare din ultima parte a cartii. Si asta tocmai pentru ca, straduindu-se sa descifreze si saexplice rostul si chipul rugaciunii ca exercitiu spiritual prin marturisirea propriilor experiente de viataexterioara si interioara, el parcurge un traseu la capatul caruia lucrurile asupra carora se pronuntase dubitativ nu mai aratala fel. (…) Emotionanta, pasionanta, Non credo, oro este confesiunea tirzie si neconsolata a unui spirit augustinian care isi cauta limanul in limitele unui program neechivoc crestin: „Invataturile lui Christos stau in fata si deasupra mea si nu pot saimi intorc fata de la ele, nici sa-mi inchid ochii, urechile sau mintea fata de ele“ (p. 105).