MANSARDA LA PARIS CU VEDERE SPRE MOARTE

     

Emil Cioran și firimiturile conștiinței În prefața ediției a III-a a volumului de teatru Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, apărută în condiții grafice deosebite la ed. Paralela 45, Matei Vișniec se declară un autor de modă veche, un autor care încă mai crede în puterea cuvântului, a unor emoții estetice și a unei povești. Din punctul acesta de vedere nu putem decât să-i dăm dreptate, piesele de teatru incluse în volum nu caută noul, nu vor să inoveze, nu deranjează conștiința spectatorului. Personal nu am fost mișcat de nici una dintre piesele prezente (o să vorbesc pe rând despre ele mai jos) pentru că, din moment ce am citit Buzunarul cu pâine, Angajare de clown, Ultimul Godot, parcă toate piesele de teatru se repetă, devin niște variațiuni. În primul rând devine obositoare alienarea personajelor cu care mă servește autorul, personaje care uită sau care nu se adaptează societății, care trăiesc urmăriți de un eveniment nedeslușit și anxios. Comunismul împreună cu urmele lăsate în societate este, pentru autor, o sursă se pare fără limită cu care umple subiectele dramelor până la exasperare. Piesele din carte (scrise mai întăi în franceză apoi traduse în română) se folosesc de o rețetă jumătate personală, jumătate tributară lui: E. Ionescu, S. Beckett sau L. Pirandello. În Mansardă la Paris cu vedere spre moarte este un du-te-vino între personalitatea lui E. Cioran și lumea exterioară, între ce se întâmplă în jurul filosofului și ce se întâmplă în conștiința sa. Barierele sunt anihilate, pănă când lumile se contopesc de-a binelea. Personajele sunt întrupări ale interiorului lui E. Cioran: aplombul din tinerețe plin de entuziasm devine isterica secretară acuzatoare, negativismul față de viață se transformă în orbul care umblă cu un telecop, conștiința care se șubrezește văzând cu ochii întrupează femeia care face firimituri. Găsim date biografice din viața lui E. Cioran, găsim rânduri din cărțile sale sau atitudini ușor de recunoscut în manifestările personajelor. Toate astea mi-au displăcut însă, mi s-au părut puțin forțate, puțin melodramatic spuse. Ce salvează, uneori, piesele este textul care devine poetic, uneori prea poetic pentru o piesă de teatru. Și în Richard al III-lea nu se mai face sau Scene din viața lui Meyerhold avem un joc permanent între realitatea exterioară și cea interioară a personajului principal Vsevolod Meyerhold, un influent regizor rus. Dorind să pună în scenă Richard al III-lea se vede nevoit să lupte contra cenzurii staliniste care ajunsese să își infiltreze omenii în haine de piele neagră chiar și în gândurile lui. Și aici apare Secretara care bate la mașină ca o mitralieră (se repetă imaginea în Mansardă ...), și aici majoritatea personajelor sunt abia schițate, alienate, ca niște spectre de gândire. Precum la Pirandello, nu avem de-a face cu o piesă de teatru într-o piesă de teatru ci cu viața actorilor, a regizorului, intercalându-se permanent cu personajele. Precum E. Cioran, regizorul rus se lasă dus de evenimente, nu reacționează iar răspunsurile sunt, în mare măsură vagi și neclare (ca și întrebările), ceea ce face ca subiectul să devină o nebuloasă pe care ai mereu senzația că o ai în mâini. Acesta poate fi un plus. Hotel Europa complet chiar dacă are în spate un conflict balcanic, chiar dacă și aici avem întrepătrunderi de planuri, pare mai liberă de livresc. Permanenta căutare de către mamă și tată a copilului mort într-o explozie, etalarea bibliotecii de oseminte de către vecinul nou care nu este altceva decât întruparea noii ordini, intervenția spiritelor în viața oamenilor dar și invers, aduc un plus antrenant. Nici aici, ca în nici una din piesele prezente în volum, nu avem un personaj central, mai degrabă avem o idee comună care influențează în diferite moduri comportamentele celor din jur. Paparazzi sau cronica unui răsărit de soare avortat are un subiect poetic tratat absurd. Un orb sună la întâmplare punând întrebări despre lumea din jur, despre vreme sau evenimente. Astfel dă peste: omul care trăiește pe trotuar și ascultă muzică la cască, femeia desculță, bătrâna doamnă cu busola și altele. Cei doi paparazzi primesc ordine de la o voce pe care o aud dintr-un telefon, ordine de a fotografia totul în jur în urma unei răsplăți mereu amânate. În aceeași perioadă se pare că are loc și sfârșitul lumii, cercetătorii anunțând o implozie solară care va avea ca efect o noapte nesfârșită. Cu absurdul pe masă, piesa schimbă planurile rapid, scena devenind spațiu unui vis necontrolat, gata oricând să explodeze. Personaje exasperante, cu replici scoase parcă dintr-o căciulă dadaistă, forfotesc prin această piesă indecis, uneori chiar fără vlagă, obositor pentru mine ca cititor. Nu știu, poate personajele mult prea aluzive, subiectele mult prea uzate, problemele ridicate prea vagi, m-au făcut să nu gust aceste piese. Mi s-a părut straniu având în vedere că, în urmă cu o lună, am aplaudat deschis la piesa Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt. Personajele din piesele prezente în carte au impresia că omul nu este niciodată liber nici în interiorul propriului cap sau că interiorul aparține clasei muncitoare (Richard al III-lea ...), drept urmare sunt lipsiți de revoltă și reacții, cedând teren fie în fața propriei conștiințe sau a cenzurii (reale sau interioare). Secretarele (întruparea eu-lui interior acuzator) bat la mașină imitând mitraliera, mame duc în burtă copii timp îndelungat (o naștere amânată sau nehotărâtă), copii care cântă la muzicuță din burțile mamelor (muzicuță care din când în când se mai aud pe străzi) dau impresia că cele 4 piese fac de fapt un întreg, un fel de roman. Nu există intrigă sau motive, doar impulsuri, uneori doar aluzii. Astfel, piesele nu depășesc rețeta absurdă, nici nu oferă o nouă perspectivă. Am putea spune că în această carte E. Cioran a fost surprins de paparrazi în Hotel Europa complet.