Memoriile lui Hadrian

     

Este o carte plină, frumoasă, completă, despre un om mare care şi-a dorit puterea pentru a aduce pace, bunăstare, pentru a guverna cum numai oamenii mari ştiu să facă – aproape de popor. Marguerite Yourcenar a lucrat mai bine de două decenii la acest roman, s-a documentat foarte mult, a călătorit, a citit aceleaşi cărţi ca Hadrian, a vizitat templele ridicate de el. A urmat cumva parcursul invers al unui roman istoric care pune, înainte de orice, accent pe fapte, pe războaie, pe alianţe şi care lasă în secundar personalitatea celor care le provoacă. Autoarea, mai întâi, s-a scufundat în intimitatea lui Hadrian, în gândurile cele mai ascunse, în justificările care stau în spatele poruncilor, în sentimentele de iubire faţă de cei dragi şi drepţi şi cele de ură sau dispreţ faţă de cei care i-au fost duşmani. Apoi, acestei intimităţi i-a adăugat faptele istorice care au contribuit la definitivarea imaginii împăratului Hadrian. Ce bucură cel mai tare la această carte este autenticitatea, adevărul care se citeşte în şi printre rânduri. Societatea acelor timpuri era pe cât de frumoasă, inspiraţională, cultă pe atât de viciată şi autoarea nu promovează niciuna dintre perspective în defavoarea alteia. Discuţiile filozofice sunt la fel de bine ilustrate ca desfrâul. Relaţiile trainice, solide, de prietenie, la fel de bine subliniate ca trădările. Homosexualitatea îşi are locul bine definit în carte aşa cum l-a avut şi în viaţa împăratului. Corupţia, fanatismul, prostia stau pe acelaşi podium alături de loialitate, iubire, respect. Cu o scriitură care cucereşte, poetică, autoarea prezintă acele vremuri exact aşa cum erau, cu bune şi cu rele. Şi tocmai de aceea, cititorul îl înţelege mai bine pe omul Hadrian şi ajunge să-şi dorească un conducător ca Hadrian în vremurile contemporane. Hadrian se considera asemenea oamenilor pe care-i conducea. ,,Nu dispreţuiesc oamenii. Dacă aş fi făcut-o, n-aş fi avut nici un drept, nici vreo raţiune să încerc să-i conduc. Ştiu că sunt vani, ignoranţi, avizi, fără astâmpăr, în stare de aproape orice ca să reuşească, să se arate capabili chiar în faţa lor înşile, sau pur şi simplu pentru a scăpa de suferinţă. Ştiu: şi eu sunt ca ei, sau puţin uneori, sau aş fi putut fi. Deosebirile pe care le observ între mine şi altul sunt prea neglijabile ca să conteze în socoteala finală. Îmi dau deci silinţa ca purtarea să-mi fie egal depărtată de superioritatea rece a filozofului, cât şi de aroganţa cezarului.” Şi îşi dorea foarte mult ca lumea condusă de el să fie una a frumuseţii. ,,Fiecare cu chemarea sa, fiecare cu ţelul său, cu ambiţia lui, dacă vrei, cu dorinţa lui cea mai tainică şi cu idealul său cel mai luminos. Al meu era cuprins în cuvântul frumuseţe, atât de greu definit în ciuda tuturor evidenţelor simţurilor şi ochilor. Mă simţeam răspunzător de frumuseţea lumii. Voiam ca oraşele să dăinuiască splendide, aerisite, alimentate de ape limpezi, populate de fiinţe omeneşti al căror trup să nu fie vătămat de peceţile mizeriei sau sclaviei, de diformitatea grăsimii unei vulgare bunăstări; ca şcolarii să recite pe ton potrivit lecţii deloc stupide (...).” Margarite Yourcenar explică în ,,Carnetul de note la Memoriile lui Hadrian” de ce a ales să scrie despre acest împărat în detrimentul altor nume mari ale istoriei: ,,Dacă acest om n-ar fi menţinut pacea lumii şi n-ar fi refăcut economia Imperiului, fericirile şi nefericirile sale personale m-ar fi interesat prea puţin.” Tot acolo detaliază procesul scrierii, vorbeşte, pe scurt, despre propria creştere şi maturizare fără de care o astfel de carte nu ar fi văzut lumina tiparului. O carte cât o lecţie de viaţă. O provocare pentru un cititor amator, o bucurie pentru un cititor avizat. O carte care trebuie citită.