Cruciada copiilor, editia a II-a

     

Primul lucru la care te gândeşti atunci când îţi dai seama care e subiectul principal: W. Golding -Lord of the Flies. Dacã ai trecut în facultate pe la vreun curs de literaturã englezã, deja dai ochii peste cap pentru cã (alãturi de Catcher in the Rye) te-ai cam sãturat de analiza unei astfel de tematici (ştii cã este overrated). Dar totuşi te prinde şi ţi-e cam greu s-o laşi din mânã (primele 250 de pagini pentru cã ştie sã te agaţe, apoi, deşi începe sã te cam exaspereze puţin cu stilul, îţi pare rãu sã renunţi cã parcã nu prea ai vrea sã laşi baltã o carte care deja ţi-a ocupat timpul în care tu ai fi putut citi un Murakami simpatic, aşa cã mai pierzi încã pe-atâta ca sã ajungi la sfârşit –dar, pe alocuri, eşti recompensat de suferinţã şi pe final ritmul chiar este bunicel). Ideea de a avea nişte copii care îşi creeazã propria lor societate în afara sferei logice, sociale, morale a adulţilor nu este una nouã, dar are succes de fiecare datã. Pe scurt, sunt nişte puşti care ocupã un tren. Deşi subiectul nu debordeazã de originalitate, copiii sunt interesanţi pentru cã reflectã amestecul ãsta de violenţã şi visare care îi caracterizeazã pe copiii din ziua de azi mai mult decât pe cei din trecut (dupã atâtea filme cu terminatori şi ucideri în serie, moartea nu mai înseamnã renunţarea la viaţã, viitor, prieteni, pãrinţi, bucurii, ci doar o dovadã secundarã a iscusinţei terminatorului). Fiecare copil are traumele lui neexprimate (visele în germanã cu mama care a fugit cu amantul) şi soluţiile imaginare corespunzãtoare (tricoul cu Harry Potter care te face invizibil în faţa unui tatã vitreg cu principii disciplinare aspre formate dupã modelul din armatã, întors recent dintr-o misiune în Afghanistan). Doar copiii strãzii, conduşi de Calman, au numai partea de violenţã realã (Calman ştie cã invizibilitatea nu este datã de nici un tricou magic, ci de starea de panicã în care oamenii nu sunt atenţi la ce se întâmplã în jur, aşa cã poţi trece cu uşurinţã neobservat). Stilul este interesant pentru cã romanul începe sub forma unui puzzle cu numeroase personaje disparate între care se stabilesc legãturi pe mãsurã ce acţiunea progreseazã pentru ca lucrurile sã se îmbine într-o sferã cu sens. Scriitoarea se apropie destul de mult de limita suportabilitãţii cu introducerea continuã de personaje separate şi îşi acordã suficient de multe pagini pânã sã le coreleze, dar totuşi nu trece peste punctul în care sã dai naibii cartea. Ce mi-a plãcut:  sfiala sexualã a copiilor strãzii, ei pãstrând totuşi o parte din acea inocenţã a-sexualã, o curiozitate stângace privind sexualitatea, deşi toţi dintre ei au fost obligaţi sã treacã prin experienţe de acest gen (fie ca victime ale prostituţiei infantile, fie ca victime ale ierarhiei canalelor, fie ca victime ale abuzatorilor din instituţiile de ocrotire);  gãselniţa scriitoriceascã de la final cu bãiatul care foloseşte repetiţia obsesivã a versurilor lui Eminem ca paravan între duritatea celor întâmplate şi lumea lui imaginarã interioarã cu limitele ei de înţelegere şi acceptare a realului. Ceea ce nu mi-a plãcut deloc la carte a fost faptul cã mã ducea mereu cu gândul la alte cãrţi: Golding prin subiect, Rushdie prin procedeul de puzzle de personaje, Marquez prin eliminarea punctelor şi înlocuirea lor cu virgule, Dan Brown (cum nu sunt un fan al genului el este punctul meu de referinţã) prin ideea de creare pe internet a unui misterios ordin al inocenţei.