Nunta in cer

Descriere

In toamna lui 1938, când începe să scrie Nuntă în cer, Mircea Eliade avea 31 de ani, publicase sute de articole, volumele Solilocvii (1932), Ocea­nografie, India, Alchimie asiatică (1934), Yoga: essai sur les origines de la mistique indienne (1936), Cosmologie şi alchimie ba­biloniană (1937), era considerat aproape unanim de congenari „şeful ge­ne­raţiei“, iar de un critic de talia lui E. Lovinescu drept „romancierul ge­ne­raţiei sale“ 1, indiferent de rezervele criticului faţă de Isabel şi apele diavolului (1930), Maitreyi (1933), şantier (1935), întoarcerea din rai, Lumina ce se stinge (1934), Huliganii (1935), Domnişoara Cristina (1936), şarpele (1937).
Eliade se simte, pe bună dreptate, stăpân pe tot ce face. Stăpân pe un vast sistem de reţele psihoprofesionale şi sociopolitice, totul determinat de fascinanta esenţă a personalităţii sale: Concidentia oppositorum. E savant şi insurgent, ideolog şi erotofil, gazetar frenetic şi constructor erudit de sinteze. Este egofil şi militant, solitar şi plezirist, adolescent întârziat şi bătrân înţelept, etern student al lui Nae Ionescu, dar şi profesor „la patru ace“ ş.a.m.d.
Ei bine, în toamna lui 1938, în regimul de dictatură regală impus de Carol al II-lea, autorul Itinerariului spiritual,adevărat manifest al ge­ne­raţiei ‘27, omul idolatrizat şi hulit, devenit model intangibil pentru unii şi oaie neagră pentru oficialitate, era închis în lagărul de lângă Miercurea Ciuc, pentru strânsa lui colaborare cu Nae Ionescu – pe atunci, rival de temut al camarilei regale şi mentor, oarecum, al tineretului legionar – şi pentru refuzul de a se desolidariza în scris de spiritul Gărzii de Fier.
„în vara lui 1938 – scrie Eliade în Memorii 1 – a fi legionar sau «sim­pa­tizant» legionar implica riscul de a pierde tot: slujba, libertatea şi, poate, în cele din urmă, viaţa. Uşor de înţeles de ce, pentru unul ca mine, care nu credeam în destinul politic al generaţiei noastre (şi nici în steaua lui Codreanu) o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară mi se părea nu numai inacceptabilă, ci de-a dreptul absurdă. Mi se părea de neconceput să mă desolidarizez de generaţia mea în plină prigoană, când oamenii erau urmăriţi şi persecutaţi fără vină. (Nota autorului: amintesc imediat că, în cele trei luni de guvernare, coaliţia generalului Antonescu şi Horia Sima (septembrie-decembrie 1940), teroriştii legionari au săvâr­şit nenumărate şi odioase crime)“.
De fapt, pentru o cât mai bună contextualizare a romanului, cel mai nimerit e să cităm in extenso din amintirile autorului:
„Terminasem de tradus (în lagăr fiind, n.n.) The Fighting Angel (ro­man de Pearl Buck, n.n.), când a început să mă obsedeze subiectul unui roman [...] Mă apucasem de scris pe la mijlocul lui septembrie [...] Nae Ionescu mă întreba uneori «cum merge». îi spuneam că visez un «roman de dragoste» care să nu se semene cu nimic din ce scrisesem până atunci; o dragoste care era, şi-ar fi trebuit să rămână, «perfectă», dacă n-ar fi intervenit un element mistic, şi anume dorinţa de a o prelungi indefinit într-o durată biologic-temporală, făcând-o «roditoare». Subiectul era, în aparenţă, simplu: doi bărbaţi, întâlnindu-se întâmplător la o vânătoare, îşi povestesc în aceeaşi noapte «marea lor dragoste». Confesiunea o începe cel mai tânăr, Mavrodin, un romancier, probabil pentru că tovarăşul lui îl întrebase ce scrie, şi Mavrodin îi răspunse că scrie Nuntă în cer, carte în care voia să-i ceară iertare Ilenei, pe care o iubise, pe care o iubea încă, şi care dispăruse fără urmă cu un an mai înainte. îi vorbeam profesorului de ce-aş fi vrut să fac, dar fără să-i rezum romanul; mi se părea că orice rezu­mat îl trădează, anulând însăşi esenţa poveştii mele. Era, fireşte, o poveste de dragoste, trăită la o distanţă de opt ani, de doi bărbaţi, dar tragedia care de două ori curmase această «dragoste perfectă» nu fusese provocată de incidente aparţinând lumii profane. De fapt, nici unul din cei doi bărbaţi – care la început nici nu bănuiau că vorbesc de aceeaşi femeie – nu înţe­le­geau de ce fuseseră părăsiţi [...] Dimensiunea mistică, nupţială, pe care o aştepta Ileana ca o împlinire finală le rămăsese inaccesibilă, deşi din motive diferite“.
Peste numai o lună romanul era gata, iar la 25 octombrie, graţie inter­venţiilor generalului Condeescu, Eliade părăsea lagărul: „Era o zi poso­mo­râtă, neguroasă, şi toţi deţinuţii ieşiseră în curte să mă vadă trecând printre sentinele şi sârmă ghimpată, părăsind lagărul [...] Nu aveam să revăd decât foarte puţini dintre toţi cei care se adunaseră în curte să mă salute. Câtva timp în urmă, o parte din ei aveau să fie trimişi în lagărul de la Vaslui. Zece luni mai târziu, cam două treimi din ei aveau să fie executaţi, la Ciuc şi la Vaslui“.