Cartea vietii mele

Descriere

Sfinta Tereza traieste intr-un veac in care femeia are (inca) nevoie de indrumarea confesorului, adica a barbatului. Calugarita din minastirea Intruparii din ávila vorbeste cu umilinta despre sine, considerindu-se una mujercilla ruin y flaca... y temerosa. Discursul masculin depreciaza in continuare femeia. Ideologia care are radacini inca in Scripturi (vide sfintul Pavel, I Corinteni, 14, 34-35: femeile trebuie sa taca si sa se supuna) devalorizeaza aceasta fiinta ce va ramine multa vreme un mister. Curios este ca acest mister se cuvine sa fie tot de catre barbati, deoarece femeia (tan ruin y flaca) nu poate accede la propria interioritate. Cel ce se pricepe mai bine este confesorul. El ii va indruma privirea launtrica si spusele. In cazul unor cuvinte prea libere, teologul va avea totdeauna dreptul sa le cenzureze. Emanciparea se va face tirziu si mereu sub controlul directorilor de constiinta. Femeia este o potentiala primejdie. Confesorul sfintei Teresa de Jesús din anii 1559-1560 (anii cei mai chinuitori pentru severa madre priora, cei ai viziunilor neintrerupte) e sfatuit sa o paraseasca. Viziunile unei biete femei provoaca neincredere, cel putin, iar simplul act de a asculta spusele unei poate deveni cu usurinta un pentru Sfintul Oficiu. Si totusi parintele Baltasar Alvarez nu o va parasi pe aceasta monja (monahie), bintuita de teama de diavol. Mai mult, o va apara intr-un moment in care de iluminate si false vizionare este in toi. Gest, neindoielnic, temerar chiar pentru secolul al XVI-lea. In pofida acestor amenintari, sfinta Tereza va vorbi (chiar daca uneori la modul esopic) si, in chip neasteptat, se va face si ascultata. Ceva se intimplase in cadrul crestinismului si anume relativa a lui. Cum ajunge femeia sa se adreseze, precum sfinta din ávila, cu mi hijo (fiul meu) confesorului? De unde aceasta indrazneala pina nu de mult imposibil de conceput? Chiar daca Libro de la Vida (Cartea vietii) nu marcheaza triumful rostirii feminine, aceasta confesiune anunta deja libertatea unui discurs, ce nu mai poate fi ignorat sau pedepsit. Fata de societatea feudala timpurie, in care femeia e doar un obiect de tranzactie intre barbati, conditia ei se schimba. prinde glas si nestiinta vrea sa vorbeasca.As face adaos ca evul de mijloc se teme de femeie. Pentru ca nu o intelege si, de altfel, nici nu-si propune acest lucru. Unii teologi sustin ca femeia nu are suflet si o legenda venerabila raspindeste aceasta enormitate. Femeia este opaca oricarei priviri, fiind, prin urmare, complice cu bezna. Inchisa in camara cea mai ascunsa a casei, ea stapineste o seama de taine ce scapa barbatului. Este vorba, in primul rind, de nastere si de moarte. Ea spala nou-nascutii si trupurile celor care mor, activitati de la care barbatul este exclus. Mai mult, e o persoana ce minuieste un vast repertoriu defensiv de farmece si gesturi magice. Vrajitoria este si ea o specialitate feminina. Barbatul se apropie de femeie cu teama, caci imaginarul medieval e bintuit de legende ce povestesc despre (Giftmädchen), a caror respiratie ori simpla atingere doar provoaca moartea. Femeia e o fiinta devoratoare, greu de satisfacut. Isi afla puterea in perfidie si minciuna. In plus, se crede ca este mai usor de amagit de catre diavol, cu care intretine adesea legaturi vinovate, la adapostul intunericului. Dar nu e numai atit. Sa ne amintim ca trupul este mortificat in minastiri (Libro de la Vida, XXVII, 17-18, capitolul despre Pedro de Alcántara: vestitul calugar nu doarme decit doua ore pe noapte, rezemat de perete; iarna poarta aceeasi rasa subtire; umbla descult; posteste cu saptaminile si poarta ciliciu etc.), si pedepsit in justitie. Corpul e marele dusman al mintuirii medievale. Nosotros no somo angeles, sino tenemos cuerpo (XXII, 10), scrie sfinta Tereza, sub impulsul aceleiasi credinte. Insa corpul este femeia, o evidenta impartasita de toti doctorii Bisericii. De aici privirea tematoare a barbatului si, nu mai putin, dispretul sau. Dar nu numai barbatul se teme de femeie, ci insasi femeia se teme de ea insasi. Ramine chiar si pentru ea o taina. Chinurile sfintei Tereza provin din acest redutabil secret, care este ea insasi. Se teme de slabiciunea ei, de ispitirile diavolului, de infernul ce o asteapta si care i se vadeste intr-o viziune (XXXII, 1-7). Corpul este dorinta, iar dorinta este femeia; asadar femeia trebuie supravegheata cu atentie. Iar atunci cind maleficiile sale, in care este, precum diavolul (el demonio), experta sint dovedite de catre pazitorii inocentei, femeia va imbraca din nou sanbenitos, vesmintul si stigmatul celor exclusi. Sub indrumarea ecleziastilor va face in fata bisericilor, va abjura de levi, dezicindu-se de iluziile si ereziile in care crezuse pina atunci, sau va fi arsa pe rug, in vazul multimilor fascinate de aceasta , menita sa o impace cu Dumnezeu si cu lumea. In secolul al XVI-lea spaniol, pedeapsa e un spectacol aproape cotidian. Omul acestui veac e imbatat de propriile slabiciuni si-si cultiva spaimele: Yo, como en estos tiempos habia acaecido grandes ilusiones en mujeres y enganos que las habia hecho el demonio, comencé a temer (XXIII, 2), scrie sfinta Tereza. Un sentiment pervers de iubire si ura il leaga pe om de spaimele sale.