LUMINI PE ZAPADA

     

La final de iarna am deschis o carte cu… zapada. Multa zapada. Este printre putinele carti pe care le-am citit doar pentru ca mi-a placut titlul si coperta. De ce as citi o carte care se numeste “Lumini pe zapada”? De ce m-ar atrage o coperta care da senzatia de rece, de alb, de nemiscare? Aveam sa aflu mai tarziu. Anita Shreve deseneaza o lume calda in piesajul inghetat, printre troiene de zapada si te tine prins pana la final. Spune o poveste simpla si o spune direct, fara ocolisuri, asa cum doar un copil ar putea relata ceva. Personajul principal si, in acelasi timp, povestitorul este Nicky, o fetita de doisprezece ani. Inca de la prima pagina am avut senzatia ca m-a prins de mana, mi-a zambit cum numai un copil o poate face si am inceput impreuna calatoria in lumea ei. Din cand in cand ne opream si mai savuram o ciocolata calda… Nicky sta impreuna cu tata ei intr-o casa in padure, departe de lume. Intr-una dintre plimbarile lor gasesc un bebelus abandonat. Reusesc sa il salveze, insa raman in aer intrebari, nelamuriri… cine ar face asa o monstruozitate, cine si-ar abandona bebelusul abia nascut in padure, in zapada? O serie de intamplari si intoarceri in trecut transforma povestea intr-un puzzle pe care trebuie sa il rezolvam. Nicky ne ofera fiecare piesa si m-am minunat sa descopar atata tarie la o fetita. Lipsita fiind de mama, are nevoie de afectiune. In clipa in care Charlotte intra in casa familiei Dillon, universul acesteia se schimba brusc. Ea vine cu intrebari si cu raspunsuri in acelasi timp. De si-ar abandona o mama copilul? Ce intamplari groaznice ar putea duce la o astfel de decizie? Nicky este cea care vede in Charlotte mai mult decat o mama fara suflet, vede suferinta din ochii ei, din vocea ei. Si vede in Chralotte si bebelusul ei o regasire cu mama si surioara care murisera nu demult. As putea povesti cartea in cateva randuri, insa niciun cuvant nu ar putea descrie sentimentele care m-au incercat citind-o. Toate lucrurile care ni se intampla, se intampla cu un scop. Am crezut mereu acest lucru. Nicky, la cei doisprezece ani ai sai, intelege ca tot ce s-a intamplat in viata ei si a tatalui ei, s-a intamplat cu un motiv. Chiar si pierderea celor dragi a dus intr-un final la salvarea unei alte vieti. Peisajul alb, luminile de pe zapada dau stralucire povestii intr-un fel aparte. Este fundalul perfect pentru conturarea unor inimi inghetate de atata durere si care incep treptat sa se topeasca, sa se transforme, sa revina la viata. Nu poate fi durere mai mare decat aceea pe care o simti cand cineva drag te paraseste. Si ar fi frumos sa-l stii undeva departe, fericit, dar a-l pierde pentru totdeauna dintr-un motiv care iti depaseste cu totul puterea de a intelege, e cea mai crunta pedeapsa pe care o poate primi cineva. Simti cum o parte din sufletul tau moare. Uiti de tine, de cei din jur. Nimic nu mai conteaza. Si tocmai aici intervine povestea noastra. A te rupe de realitate inseamna sa fii egoist. Durerea pe care o porti cu tine ii raneste pe cei din jur. Cumva trebuie ca cel aflat in cadere libera sa se prinda de mana care ii e intinsa, sa se intoarca la viata… Cand ceva pare prea greu atunci cu siguranta poate fi realizat. Asta e viata, o provocare de la inceput si pana la sfarsit. Va recomand cu drag Lumini pe zapada, e o carte pe care o citesti intr-o duminica cu o cana de ciocolata alaturi. Iarna mea s-a stins odata cu ea. S-a stins in cel mai relaxant mod… PS. De ce m-a atras coperta acestei carti? Pentru ca partea aia de fata, cu parul lasat sa curga peste umar si caciula imi da senzatia ca m-as uita in oglinda. Nu se vede niciun zambet, nicio expresie. E foarte simplu sa imi imaginez ca asteapta si ea primavara…