Parul conteaza enorm

De povestirile lui Dan Lungu te îndrăgostești la prima vedere. Mie, cel puțin, așa mi s-a întîmplat pe vremea cînd D.L. era un tînăr autor de proză scurtă despre care începuse să se scrie tot mai de bine. Avea har de mare povestitor și o putere de observație sclipitoare. Lumea autohtonă a adolescenților de la balamaua dintre secole își găsise vocea! (…) Dan Lungu, la fel ca bandeoniștii argentinieni, are un burduf larg pentru povestirile pe care le scrie. Un burduf în care încape o lume întreagă, despre care „vorbesc” adolescenții lui, așa cum nu se mai întîmplase niciodată pînă atunci în literatura română. În timp ce, de pildă, în proza scurtă a lui Nedelciu, un adolescent îi zice altuia despre „tovarășul tac-tu”, pentru a sugera că nu e de acord cu învățăturile părintești, în povestirile lui Dan Lungu, adolescenții par mai degrabă curioși să afle ce e în capul părinților, care le spun să nu facă diverse chestii, bizuindu-se pe nefericita lor experiență de viață, decît să le urmeze povețele.

Caractere și lumi diferite sînt abordate deopotrivă de scriitor, cunoscător fin și gata să împărtășească secretele fiecăruia. Se evidențiază mai totdeauna personajele excentrice, atipice, care nu fac parte dintre elite, cu probleme financiare și/sau psihice, uneori pradă alienării, ca în Norii, Cinci, cinci și jumătate, Fotografiile mătușii Eliza. De asemenea, de remarcat, întîlnirile regizate de scriitor între lumi diferite, cele izolate cu cele deschise (Norii, Părul contează enorm). Surpinde firescul limbajului și forța cinematică, lirismul plasat doar în locuri cheie, de exemplu în De vorbă cu Șopron, Promisiunea, Duminica domnului Chichifoi, dar și capacitatea de a se plia pe fiecare tip de personaj și lume, atît ca limbaj, cît și ca descriere a comportamentului (cartierul – Chetă la flegmă, copii – De vorbă cu Șopron, damele de companie – Dă-mi pace, îs transpirată, Nevasta de la ora șapte). (…) O textualizare a realității, sumbră, în care umorul este prezent doar la nivel verbal. Dan Lungu nu se implică în materialele sale, nu critică și nu oferă soluții. Personajele sale sînt foarte bine construite fără ca scriitorul să recurgă la descrieri propriu zise; mișcările lor sînt naturale și discursurile credibile.

Bine operată, această selecție ne oferă o imagine de ansamblu revelatorie asupra prozelor scurte ale scriitorului, care urmează, în linii mari, o poetică a realismului „adusă la zi“, fisurată din cînd în cînd de scurte episoade onirice sau deschideri spre fabulos. Noțiunea de realism însă este suficient de elastică și permite destule variațiuni, de la verismul crud, în tonul prozei mizerabiliste a grupului 2000 din Cheta la flegmă, la pseudo-dialogul „naiv“ din De vorbă cu Șopron; de la narațiunile în registru patetic (De-a întunericul), la cele care au aerul comediei grotești (Fotografiile mătușii Eliza) ori al mimusului absurd (A doua jumătate a zilei); de la farsa sinistră (Buldozeristul) la reportajul „neutru“ realizat cu ochiul impersonal al aparatului de fotografiat (Transnistria. La umbra statui lui Lenin).

România din povestirile lui Dan Lungu nu este cea din cărțile de istorie. Sau, în orice caz, nu este doar atît. Privită cînd cu revoltă, cînd cu nostalgie, cînd cu furie, cînd cu duioșie, observată în tot comicul ei, dar și în infinita ei durere, reflectată de ochii inocenți ai copilului sau de cei obosiți ai adultului, ea se compune din amănuntele traiului de fiecare zi, din poveștile vieților mărunte ale oamenilor obișnuiți. Pentru că o societate nu este formată din numere și statistici, ci din oameni ale căror vieți de zi cu zi poartă urmele confruntărilor cu spațiul în care s-au născut – cu prezentul, dar și cu trecutul lui.