10 ani cu mitropolitul meu, Bartolomeu Anania (1998-2008) Amintiri la capătul dorului

Preasfințitul Macarie a publicat la Polirom un elegant volum unde își reunește amintirile despre ÎPS Bartolomeu Anania: omul rar care i-a fost deopotrivă mijlocitor spre taina lui Dumnezeu, spre lumea culturii și rigorile slujirii sacerdotale. E o restituire autobiografică și memorialistică vibrantă, folositoare și tandră, menită să dovedească – a câta oară? – vitala nevoie a drumețului de sfaturile unui călăuzitor care cunoaște piscurile.

Respectivele amintiri, acumulate în timpul cât s-a aflat, ca tânăr teolog, în postura de șef de cabinet al marelui ierarh de la Cluj sunt exact așa cum și-ar fi dorit să le citească subiectul lor uman: precise, atente la detalii, neînflorite și necosmetizate să dea bine azi. Căci orice volum memorialistic este pălit, este atins, este viciat de exact momentul în timp al redactării lor, adică peste ani și ani, când istoria avea să confirme - sau nu - judecata, observațiile și acțiunile celui ce le-a scris. Aici însă, trecerea timpului nu a influențat conținutul de idei, nici corpusul memorialistic. Episcopul are smerenia și inteligența de a scrie cum și ce a simțit atunci, fără să epateze el, lăsându-i această ocazie marelui dispărut. Așa se face că avem de-a face cu amintirile unui fiu despre părintele său spiritual, puse pe hârtie acum, după mai bine de 20 și ceva de ani, în duh copilăresc, adică în duhul fără rest al curăției mărturisitoare. Vrednic este și a fost Macarie de părintele său, Bartolomeu! Ce interesantă pereche duhovnicească...

Este un text (auto)biografic, structurat cu acribie de cronicar, care urmărește ultima parte a vieții „leului din Ardeal”, dar și evoluția tânărului student în Teologie, Marius Drăgoi care, deși doar student în anul al doilea, este numit secretar de cabinet al unuia dintre cei mai importanți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, până când ajunge să fie el însuși hirotonit ierarh. Mărturisesc că de mult nu mi-a mai fost dat să citesc pagini scrise atât de cald, în care seriozitatea și umorul, rigoarea și duioșia alternează atât de firesc. (…) În acest volum de suflet, PS Părinte Episcop Macarie reușește să întărească în noi conștiința că toate evenimentele din trecut pot deveni sursă de inspirație și reper pentru ceea ce avem de făcut în prezent. (…) Am simțit nu că eu parcurg niște pagini de text, ci că mă las, pe măsură ce mă afund în lectură, vizitat și atins la inimă de oameni, de gânduri, de emoții sau de idei pline de har. Volumul este ca un colind cu versul dulce, meșteșugit, pe înțelesul tuturor, dar mereu trimițând la adânc de înțelepciune.

Construit că un volum de memorii-jurnal, volumul Părintelui Macarie Drăgoi crește în intensitate și revelarea Arhiepiscopului Bartolomeu Anania ca om, părinte, frate, scriitor, polemist ori slujitor. Mai ales din acest punct de vedere, cartea propusă de ucenicul mărturisitor ne descoperă intimitatea unei prietenii duhovnicești crescută în toate capilariile vieții cotidiene, în pliurile acelea ale simplității unui om care-și cunoaște prea bine valoarea și care împărtășește într-o boierie continuă binecuvântarea creșterii unui băiat în Bărbatul Bisericii. Descoperi în text aceeași curăție de reacție a actualului vlădică, școala de duh la care s-a lăsat crescut. (…) Nu pot povesti cartea și nici nu cred că ar fi cazul. Este un soi de jurnal al menținerii în convertire prin harul lui Dumnezeu la un model uman care nu se voia model ci frate mai mare, Părinte. Nu știu câte ucenicii ar rodi astăzi în astfel de volume. Când taina Învierii ne va cuprinde în mod cert, astfel de mărturii vor fi judecată celor care nu-și iubesc Ierarhii sau îi așează în pătratul îngust al cunoașterii prin ochii neiubirii. Alături de cartea Nicoletei Pălimaru pe care am prezentat-o în săptămânile trecute cu mare bucurie în rubrica noastră, volumul Părintelui Episcop Macarie reprezintă o contribuție decisivă la ceea ce am putea numi o istorie a istoriei personale a Mitropolitului Bartolomeu, fără de care nu se va putea scrie mai nimic despre el.

PS Macarie Drăgoi, care face misiune printre românii din Scandinavia, mi-a trimis splendidele sale memorii despre ucenicia duhovnicească, dar și culturală, sub tutela marelui Bartolomeu al Clujului. Autentice, bine scrise, oneste, de efect: ce frumoasă devenire a acestui tânăr sfios, luat de pe băncile seminarului, pus la treabă și trimis să păstorească suflete! M-a emoționat să regăsesc transcrise acolo și cuvintele rostite de vrednicul de pomenire Bartolomeu la moartea tatălui meu, în îndepărtatul ianuarie 1999.