Hotel Ambos Mundos. Scurt eseu de antropologie borgesiană

Hotel Ambos Mundos. Scurt eseu de antropologie borgesiană este, poate, cea mai bună sau, oricum, cea mai militantă, mai decisă, mai tranșantă carte de pînă acum a lui Vintilă Mihăilescu: o foarte prețioasă resursă, deja. Și, așa cum vom vedea, un butoi cu pulbere. Căci dacă sociologia (așa cum știm de la Bourdieu) este un „sport de luptă” (mai exact, de contact), antropologia ține mult mai mult de o finețe balistică, în cartea de față ea apărînd clar – așa cum am spus și la lansarea din Tîrg – ca un un fel de squash (sau snooker): nu există, așa cum cred „metafizicii” brutaliști simplist-binari, de dreapta sau stînga, lovituri directe, adevăratele lovituri, dacă nu decisive, capabile cel puțin să marcheze puncte și, în primul rînd, să-și atingă ținta, sînt cele indirecte, „cu manta”, care cer, așadar, cu atît mai multă precizie, dar una dinamică, procesuală.

Căci într-o nouă, inevitabil curajoasă căutare (asumare a căutării dinspre Est, nu doar dinspre Vest) a unei „a treia căi”, între eșecurile modernității industriale capitalist-comuniste și postmodernitatea global(ist)-„dezvrăjită”, Vintilă Mihăilescu regăsește dezbaterile actuale asupra nevoii de Sens și Poveste (Sens prin Poveste), susținînd, prin chiar mișcarea triadică sugerată mai sus, că pe fondul storytelling-ului generalizat și dirijat, ca ideologie de piață, Narațiunea donatoare de Sens nu poate nici să dispară, nici să fie preluată de-a gata, ci trebuie asumată și subiectivată: nu ne putem lăsa Povestea, dacă vrem să avem vreun sens, la dispoziția și la discreția altora. Dar, nou corectiv pe cît de esențial, pe atît de non-evident, Povestea donatoare de Sens nu poate fi recuperată, relansată, în situația actuală de între ideologie și vacuum narativ-hermeneutic, doar la nivel solipsist, de ego privat, al hiperindividualismului de masă, cum de mult i-a spus Schumpeter, ci doar în mod colectiv: Sensul nu poate fi narat, constituit narativ, decît la plural, prin constituirea unui Comun (în detrimentul comunităților închise și exclusive), adică a unei Lumi. Lumea nu poate fi decît comună, un spațiul al comunului, dar acesta nu e dat, sau e dat, dar trebuie nu doar cunoscut, ci recunoscut: re(-)cunoscut. Și cu asta ajungem în pragul și pe buza supratezei cu adevărat filozofice, căci antropologic întemeiate (dar printr-o antropologie deja prelucrată filozofic, deja „sublimată” și salvată filozofic), a cărții-manifest a lui Vintilă Mihăilescu, aproape de finalul care, abia, o deschide, transformînd‑o într-un pasionat preambul. Este vorba de ceea ce autorul numește „antropologia recunoașterii”.

În cartea lui Vintilă Mihăilescu vom descoperi multe alte lucruri despre Cuba, din perspectivă istorică și antropologică, lucruri pe care puțini dintre cititori le cunosc (cum ar fi istoria recentă, din secolului al XX-lea, despre dictaturi și dictatori, Che Guevara și Fidel Castro). În plus, sînt foarte atractive din punct de vedere cultural distincțiile pe care le face autorul cu privire la diferitele feluri de turiști, fie că vorbim despre cei care iubesc all inclusive-ul, fie de turiștii obișnuiți. Astfel, ca să amintesc doar cîteva lucruri, Vintilă Mihăilescu vede mai multe categorii de turiști: în primul rînd, turistul credincios sau credinciosul autenticității – respectiv turistul care dorește căutarea autenticității, așa că îl veți găsi peste tot și „cumpără” aproapte tot, de la all inclusive la safari, de la excursii opționale la cumpărături în mall-uri. Dar și această categorie are subcategorii: credinciosul ortodox (cel care vizitează tot ce este pe lista de obiective), cu varianta habotnicul; preotul autenticității (el doar vizitează, pentru că a găsit deja autenticitatea); credinciosul novice (cel care călătorește pentru că toată lumea călătorește, așa că e în stare să facă împrumuturi la bancă în acest sens).

Ce sînt, de fapt, cubanezii? Un melting pot? Un popor sau o lume în care a fi cubanez înseamnă lucruri diferite pentru localnicii care s-au născut sau au ajuns acolo la prima generație? Asta e o întrebare la care Vintilă Mihăilescu nu știe să răspundă. În schimb, găsește un răspuns despre mitul mondial al lui Che Guevara, care i se pare rezultatul unei mitologii a rebelului și, totodată, al unui piarism postum, pornit de la poza unui fotograf  care a devenit imaginea de azi a  lui Guevara. Spre deosebire de alții, care condamnă de la distanță comunismul din Cuba, Vintilă Mihăilescu încearcă să înțeleagă, pe văzute, cum de, într-o țară atît de săracă din cauza regimului comunist, mitul comunismului și al revoluției cubaneze continuă să funcționeze. Asta pentru că una a fost revoluția împotriva dictaturii, de dragul independenței cabaneze, și cu totul altceva ceea ce a ajuns Cuba în comunismul totalitar al lui Fidel Castro. Ceea ce nu-i împiedică pe mulți cubanezi care sînt împotriva regimului să vadă în Che și în Fidel părinții lor fondatori.

Fără îndoială, Hotel Ambos Mundos e un dens jurnal de călătorie. Dar nu numai atît. Recuperează imaginea omului (uneori la vedere, alteori în umbra sugestiei ori a trimiterii livreşti), însă rîvneşte să reaşeze umanul într-o umanitate care-l vede tot mai mult ca pe un corp străin. Iar pentru aceasta, jurnalul topeşte în structura lui discursivă reflecţii care străbat antropologia, istoria, filosofia şi literatura. Aşa cum le formulează Vintilă Mihăilescu, tipologia lui homo turisticus (cu turistul-entomolog, turistul staţionar, digital, conchistador parvenit, rural şi pelerin) şi consideraţiile despre călătorie (ca strămoş totemic al turismului de astăzi, cu nevoia lui de autenticitate) au verva sprinţar-caustică a unui exeget pentru care umanitatea înglobează în primul rînd o problemă de conştiinţă.